În ultimii ani, oricine a putut sesiza invocarea insistentă a statului de drept de la nivelul Comisiei Europene. Este chiar o preocupare de sancționare financiară pentru cine nu întruchipează statul de drept.
Opinia ar fi lăudabilă, dacă ar fi însoțită de înțelegerea statului de drept ca fapt juridic, ce constă în respectarea drepturilor și libertăților constituționale. Numai că unii înțeleg statul de drept mai curând ca politică a cuiva, nu aplicare a dreptului ce nu depinde de partide și persoane. De altfel, și acuzarea că unii nu ar fi în ordine cu statul de drept a plecat de la dezacorduri de politică (luarea sub control național a unor resurse, cooperarea internațională etc.). Ea nu s-a bazat până azi pe vreo analiză a funcționării statului, care ar fi, desigur, binevenită.
Efectul acestei înțelegeri este încălcarea sistematică din unele state – în ultimii ani în numele luat în deșert al independenței justiției, a drepturilor și libertăților cetățenilor. Mai nou, în pandemie, urgența sanitară unii o convertesc în urgență politică și militară și în restrângerea democrației. În loc să fie stat de drept, la propriu, statul a devenit astfel instrument de creare de poziții voievodale și de distrugere a alternativelor, străin de necazurile cetățenilor.
Statul de drept este o achiziție esențială a umanității, rezultat al unei îndelungate lupte. Pentru cetățean a fost totdeauna reconfortant să știe că poate apela la libertăți și drepturi în fața abuzurilor. S-au dat bătălii grele pentru stat de drept și în țările Europei Centrale și Răsăritene, cu sacrificii, chiar în generațiile active astăzi.
Oriucum, de la importanța statului de drept pentru o viață demnă de om și de la această istorie ar fi de plecat în a evalua situația din timpul nostru. De aceea, mă opresc aici asupra disjuncției la care s-a ajuns – „statul de drept sau statul drept?” – din perspectiva identificării statului de drept cu statul drept. Am în vedere trei șiruri de fapte.
Primul este acela că, odată cu intervențiile Curții de la Karlsruhe și ale altor juriști europeni, a devenit clar că, luat în serios, statul de drept nu este instrument al cuiva ajuns să decidă în stat. Nici o persoană juridică, indiferent de poziție, nu este mai „îndreptățită” decât alta să facă evaluări în materie de drept. Statului de drept îi sunt inerente, de altfel, de la origine, o componentă culturală și o latură morală. El nu se lasă redus la politica unei persoane și nici să fie „luat în proprietate”, cum vor decidenți de astăzi.
De aceea, nu Carl Schmitt, care, știm bine, a subordonat statul de drept decidenților de circumstanță, ci John Rawls, care l-a conceput ca expresie a contractului democratic, ar trebui să conteze. Pe terenul european de azi, magistrați cultivați și integri, precum Ernst W. Böckenförde sau Gustavo Zagrebelski, ar trebui luați în seamă. Altfel, nu se ajunge la democrație, ci la forme pervertite de „democrații cu conducător (Führer)”, cum se vede în țări în care au înviat „șeful de stat” sau „postdemocrația”.
Al doilea șir de fapte ține de împrejurarea că în Uniunea Europeană se simte nevoia de soluții noi. Se poate discuta starea justiției dintr-o țară sau alta, dar ne facem iluzii considerând că optica actuală a Comisiei Europene este ultimul cuvânt. Pe bună dreptate, jurnaliști germani, britanici, polonezi și maghiari, dar și români, au pus întrebări dificile birocrației comunitare. Acestei optici îi lipsesc buna informare asupra țărilor, obiectivitatea și clarificarea, care este inevitabil conceptuală. Pe bună dreptate, Jürgen Habermas, care a făcut din drept temelia viziunii asupra Europei, observa că “politica se face de râs dacă ea moralizează, în loc să se bizuie pe dreptul legiuitorului democratic, care este obligatoriu” (Zur Verfassung Europas. Ein Essay, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2011, p.99). Doar acest drept este de fapt legitim.
Orice om cu capul pe umeri este pentru desăvârșita independență a justiției. Numai că până la independența judecării mai este un drum lung. În fapt, nu se ajunge la independența judecării cu justițiari desemnați nu de instanțe publice, ci de actori politici (guverne, președinți, etc.), și obedienți față de politici. Or, Uniunea Europeană și-a asumat prin proiect să fie integrativă, respectând drepturile și libertățile fiecăruia. Nu se ajunge nici cu justițari pregătiți sumar, care rezultă azi din abundentele programe de studii lacunare.
Sunt, firește, și justițiari care știu măsura lucrurilor, dar mulți nu o știu. Aceștia din urmă – cum spune unul dintre juriștii cei mai calificați din țară – dacă ajung cumva să fie numiți procurori sau judecători, cred că-l pot înlocui pe Dumnezeu! Se și vede iarăși în zilele noastre că unii au dat sentințe la ordin, iar peste ani mărturisesc că au fost forțați. Mulți tratează instanța de judecată ca pe o proprietate, iar decizia ca pe ceva la latitudinea lor. Nu se înțelege că decizia în justiție poate fi justă numai împreună cu calea pe care s-a obținut.
Al treilea șir de fapte îl oferă situația din România actuală. Aici statul de drept cunoaște o degradare extinsă. Ea pleacă de la „președinte”, care se ia pe sine, în pofida Constituției, ca „șef al statului”. Acesta desfigurează apoi statul, în numele unor meschinării gen „guvernul meu”, în locul “guvernului țării”, și al înțelegerii rudimentare a Europei ca un fel de târg de mobilă. Acesta ia de bună înțelegerea primitivă a politicii, ca delimitare „amic”-„inamic”, și scindează societatea. El fructifică „discursul urii (hate speech)” până la a deveni el însuși caz patologic. Neavând realizări în interes public, el forțează numirea de inși la fel de nepregătiți în răspunderi majore, face mai mulți generali decât țările mari, dă bugete la serviciile secrete mai mari decât cele ale unor puteri europene și instrumentează procuratura și noua Securitate. Cu maxime gen „voi mă alegeți, eu vă dau funcții și o ducem așa!”, s-a creat un stat care, în fapt, rămâne legat mai mult istoric cu dreptul.
Efectul general este acela că pe tot ce a pus mâna „președintele” s-a stricat. „Proiectul de țară” este, în viața curentă, devalizarea – mai nou, se ajunge la fraudarea sau vânzarea de unități indispensabile unui stat. Conectarea la magistralele continentale de energie și transport România actuală a ratat-o. Adusă pe butuci, economia ei nu poate plăti alocații, salarii și pensii conform legilor, în condițiile celui mai redus nivel al veniturilor din Europa. Țara se îndatorează peste puteri, încât generațiile viitoare vor plăti din greu! Instituții majore și politici publice sunt deturnate de la rostul lor. Răspunsurile cu „nu sunt informat” sau „nu mă interesează” la întrebări grave nu sunt nici măcar cele ale unui politruc, cum singur s-a caracterizat, decum cele ale unui decident responsabil.
Lipsa pregătirii și trecerea la prostocrație, ce ies tot mai limpede la iveală în mulțimea inșilor fără calificare cățărați la decizii, costă. Un indicator sugestiv: în 2016, s-a reușit cea mai slabă performanță din istorie la Olimpiadă, iar fotbalul este acum, în fine, pus și el la pământ. Este limpede – o pacoste nu rămâne singură. Cronica faptelor atestă că infectarea masivă cu coronavirus-19 a unei țări care nici nu are beneficiile unei sugative turistice și nu este circulată, precum alte țări, este efect al aberațiilor regimului.
Marea „realizare” a acestuia este însă securismul și, în prelungire, expansiunea poliției, mai ales la orașe. Niciodată acestea nu au înflorit după 1989 ca astăzi. „Vă dau grade, bravilor, și știți ce aveți de făcut!” pare a fi găselnița „președinției africane” a României de azi. Numai că nici în Africa așa ceva nu ține!
Nepriceperea și reaua credință afectează statul ca stat. Bunăoară, „președintele” s-a pus în fruntea liberalismului, dar, de atunci, singura idee a „liberalilor” este cum să împileze cetățenii și să fure. Locul dezvoltării l-a luat lovirea cu justiția injustă. „Alegerile prezidențiale” i-au adus o treime din voturile electoratului, dar asta după ce au fost eliminați, cu procurori și noua Securitate, contracandidații cu șanse mai mari și s-a ales contracandidatul dorit – o doamnă pe care nici nu a avut curajul să o înfrunte în dezbatere publică. Nefiind în stare de rezolvări, „președintele” îi atacă pe cei care care-l depășesc – ca realizări și civic. Place-nu-place, în statul român actual, la infracțiuni similare cu cele din alte țări, s-au dat condamnări de fapt politice. Pe unele „președintele” le-a și clamat, înainte ca „justiția” să se pronunțe. El încalcă prevederea statului de drept democratic din Constituție, în vreme ce parlamentul are membri care sar la nevoie din rând, iar opoziției i se pun lideri din pozele cu noua Securitate. Toate acestea după ce s-au semnat protocoale de „cooperare” între noua Securitate-procurori-judecători, unice în Europa actuală și nici astăzi interzise printr-un act al statului.
Se fac „alegeri” cu falsificarea rezultatelor prin disfuncționalități regizate și numărarea securistică a voturilor, după ce nu se știe nici acum efectivul celor cu drept de vot. Cetățeanul este redus practic la un animal de casă, în fustă sau pantaloni, ce poate pune o șampilă.Or, „alegeri” de acestea s-au făcut și în anii treizeci și după Al Doilea Război Mondial și au trebuit blamate.
Nicio țară din Europa nu cunoaște în zilele noastre o asemenea degradare – a funcției, a deciziilor, a statului! Nu miră faptul că România are cea mai mare emigrare de cetățeni în timp de pace, că au dispărut stimulente la profesionalizare și cinste, că se citește cel mai puțin, că mai nou fug și elevii de educația din țară. Nu miră că țara a ajuns campioană la infracțiuni, la infectarea cu coronavirus-19 în Europa și la neperformanțe. Nu miră că deunăzi, un palavragiu fără serviciu, ajuns unde nu este cazul, admonesta Curtea Constituțională pentru decizii legitime.
Pandemia nu este scuză pentru amatorism – cum se insinuează pe diverse canale. Se vede bine că funcții ocupate cu neaveniți, cangrenează instituțiile și vieților oamenilor. În definitiv, se vrea din nou ca, în locul dezbaterii cetățenilor calificați, soluțiile să vină din capul unor inși nepregătiți, care nu înțeleg statul și abuzează.
Cum spuneam și în altă parte, pledoaria mea a fost și este pentru o Românie cu stat de drept, pluralizată politic, plină de competiții argumentative, democratică și meritocratică. O Românie care-i lasă fiecărui cetățean spațiu să fie el însuși și care contează prin civilizație! O Românie în stare să inoveze pentru a-și depăși dificultățile!
Cu realismul cunoscut, Der Spiegel ne spune că suntem într-o situație inconfortabilă. Și are dreptate. Doar că statul de drept existent nu are cum să fie finalul istoriei, căci este doar al unor grupuri cu interese și vederi particulare. Interesul public a rămas departe.
Acest stat este în fața unei trileme. Prin aceasta înțeleg, la propriu, împrejurarea că o entitate are în față, la un moment dat, trei alternative, care duc, fiecare, dacă rațiunea prevalează, la abrogarea stării ei actuale.
Prima alternativă este aceea ca statul de drept existent să se perpetueze trecând sub tăcere faptul că este o abordare politizată și ruptă de interesul public. În această situație, el este ruinat ca stat de drept, iar indiciile sunt multe. De exemplu, destui judecători confundă independența judecării cu arbitrarul personal și dau achitări sau condamnări de fapt exterioare cauzelor. Procurorii vor să facă legi sau sunt folosiți pentru a tria competitorii la funcții în stat. Și judecătorii și procurorii sunt sub controlul unor persoane cu funcții, mai curând decât sub cel al legilor statului. Controlul public al exercitării justiției este practic stins, cu bună știință.
Așa stând lucrurile, apar, inevitabil reacții. În unele țări, s-a recurs la inițiative ale executivului de a schimba judecători – ceea ce nu este o soluție. Unii “președinți” atacă parlamentul, care este întruchiparea suveranității poporului, pentru a o slăbi, ceea ce este antidemocratic.
A doua alternativă este ca statul de drept să intre în relativizare de sine. Aceasta înseamnă trecerea lui în subordinea unui decident (“președinte”, “șef de stat”, “conducător”, etc.), care aplică, așa cum faptele arată, politici în interes mai degrabă personal. Cum se vede și la noi, “președintele” intervine în justiție, începând cu desemnările personale de “șefi” ai acesteia și încheind cu efortul de a împiedica trecerea justiției sub control public.
Adepți ai relativizării nu lipsesc. Apelul Vigano a avut meritul de a atrage atenția asupra unei tendințe funeste de distrugere de drepturi și libertăți, după ce alții au atras atenția că regimuri decrepite vor profita de pandemie pentru a guverna cu stări excepționale. “Democrația cu conducător (Führer)” și “postdemocrația” – acea democrație în care se reproduc, dincolo de rezultate, aceleași conduceri – au revenit pe scenă. Statul de drept încetează astfel să mai fie de drept.
A treia alternativă este aceea ca statul de drept existent să fie constrâns să accepte democratizarea. Înțeleg prin democratizare, în primă linie, instituirea de către stat a unor mecanisme, în mare măsură noi, de asigurare a acurateței alegerilor, a separării puterilor și a pluralismului politic, care să-l treacă în forma statului de drept democratic. Acesta din urmă este, de altfel, prevăzut în cele mai multe constituții europene de astăzi, dar și frecvent încălcat în unele țări.
Știm prea bine că societatea modernă exclude stagnarea. În conceptul modern al drepturilor și libertăților este conținut și efortul de continuă lărgire a acestora. Hegel și-a dat primul seama de aceasta și, oarecum șocat, a anticipat crize în lanț.
Există, totuși, o soluție. Anume, a asuma, tot prin mecanisme noi, că atacarea valorilor – de pildă, persoana umană sau familia tradițională sau pluralismul politic sau democrația sau cadrul național sau acestea vla un loc – ce are loc sub ochii noștri, din partea extremismelor de astăzi, nu este inclusă în acea lărgire.
Este clar că globalizarea, medicina bazată pe genetica actuală și digitalizarea antrenează schimbări. Dar, înțelese în profunzime, ele nu cer, în nici un fel, lichidarea persoanei, a familiei tradiționale, a pluralismului politic, a democrației, a cadrului național, în fond, a umanității din oameni. Bine înțeleasă, lărgirea drepturilor și libertăților oamenilor vizează de fapt cadre instituționale. Oricum, ea nu vizează tradiții de conviețuire a persoanelor de care umanitatea din oameni este legată.
Cum se poate face față presiunilor de azi la instrumentalizare? Opinia mea este aceea că numai prin scoaterea statului de drept din confruntarea politică și democratizarea acestuia. Nimeni nu este protector al statului de drept mai mult decât altul și fiecare are drepturi ca oricare altul.
Altfel, cum se observă și în România actuală, se dau apărători ai statului de drept tocmai cei care îl subminează. Este destul să vezi cum se numesc judecători la vârful ierarhiei dintre servitorii de casă, procurori dintre inși cu infracțiuni la activ, demnitari dintre cei slabi profesional și civic, generali dintre cei care susțin “statul paralel” și alții dintre prostofilii de ocazie.
Numai acolo unde este asumat ca fiind al fiecăruia și ca apărător al fiecăruia, pe bază de legi propriu-zise, adoptate cu proceduri valide, un stat devine stat drept.
Autor: Andrei Marga
Sursa: corectnews.ro