Pe zi ce trece, decidenții României agravează situația țării. Îndatorarea trece de 200 de miliarde de euro, care rostogolesc dobânzi șocante, iar traiul cotidian a intrat de ani buni pe datorie. Țara a depășit Ucraina la amploarea emigrației. Cu peste o treime din populație la limita sărăciei, nivelul de trai a trecut sub cel din țări aflate în război. Cea mai mică cheltuială pe cetățean cu sănătatea, cel mai mare abandon școlar, cel mai ridicat analfabetism funcțional și cea mai puțină lectură pe cap de locuitor în Europa spun mai totul. Orice pretenții se emit, viața intelectuală din țară se resimte de vasta confuzie a valorilor și de o competitivitate mai mult punctuală. Comentatori de ultimă oră spun că și instituțiile (academii, universități, etc.) „autonome” din țară au pășit în „lumea a treia”. În anii unor cotituri profunde, în România, noi parveniți și impostori, invocând „pro-europenitatea” și „pro-ocidentalitatea” de care nu au habar și pe care le contrazic în tot ce fac, lovesc concetățeni care vor schimbări în bine și în interes public.
Situația în care s-a ajuns dovedește din nou că politica este coloana vertebrală a unei țări, încât de calibrul celor care decid depind performanțele. Pagubele aduse de nivelul jos al acestora sunt deja mari. Destul să observi ce au făcut din țară partide agitate de absolvenți de mâna a treia de liceu și facultăți, care au și dat prin contraselecție demnitari la Cotroceni, în guvern și încrengături.
România face acum experiența „pregătirii la locul de muncă în cele mai înalte funcții în stat”. În loc să se selecteze pentru funcții publice oameni de valoare prin calificare și devoțiune, se recurge la neisprăviți, apoi li se inventează „calități”, care, ulterior, sunt regretate amarnic. Inșii nu sunt în stare să lămurească noțiuni simple, dar falsifică, cum s-a văzut și la recenta „adunare despre dezinformare” . Decidenții țării sunt atât de șterși, încât se plătesc milioane de euro pentru lobby-uri în alte capitale, în speranța că cineva îi va băga în seamă. În niciun alt stat respectabil nu se procedează așa.
Politica se cere discutată în orizont larg. Despre ea avem noțiuni clasicizate – în Republica lui Platon, Politeia lui Aristotel, Analectele lui Confucius. În fiecare, politica ține de modul de fi al omului, ca ființă ce-și desfășoară viața în medii structurate de aspirații, valori și norme ale conviețuirii. Înțelegerea curentă, de astăzi, a politicii este însă diferită. Este destul să aruncăm o privire în cărți din țară, care, de altfel, rezumă educația de azi. Politica este aici echivalată cu „știința și practica de guvernare a unui stat și reprezintă sfera de activitate social-istorică care însumează relațiile, orientările și manifestările ce apar între diversele categorii și grupuri sociale, între partidele politice, între națiuni”. Cu o asemenea înțelegere, politica devine săracă, de circumstanță, neglijabilă.
În orice caz, sărăcirea imaginii despre politică este simultană astăzi cu trei fenomene. Ele se petrec sub ochii noștri și nu numai în țara noastră.
Primul este răspândirea înțelegerii rudimentare potrivit căreia politica este ceva demn de repulsie, chiar murdar. Mulți, aparent știutori, cred că de politică este cazul să te ferești, ca de o epidemie.
Al doilea fenomen este creșterea apolitismului, între altele și ca efect al dezamăgirilor. Destui se proclamă emfatic „apolitici”, crezând că „a fi apartinic” te scoate în afara politicii, și-și închipuie că „a fi apolitic” este un fel de merit. Unii vor „tehnocrație”, neștiind că aceasta este o abordare riguroasă, confundând „tehnocratul” cu cel fără de partid, fără să se întrebe dacă în jur există „tehnocrați” veritabili.
Al treilea fenomen este trecerea unor state, dincolo de orice meritocrație, la selectarea de decidenți de nivel cel mult mediu, la „mediocrația” pe care o acuză sociologii, și, mai rău, la „stupidocrație”, cum observa un istoric al economiei. Pe românește, la prostocrație.
Aceste fenomene întrețin imaginea sumară despre politică. Puțini mai știu că politica a fost la origini legată de înțelegerea condiției umane și că disprețul politicii este dispreț al vieții civilizate. Nu se înțelege că neutralitatea în materie este condiție profesională (în mod firesc, medicul nu tratează pacienți după afinități politice!), dar participarea politică rămâne condiție a cetățeniei democratice și, până la urmă, a ceea ce cultura europeană a numit „viață izbutită”.
Slaba cunoaștere a politicii vine, în bună măsură, din scăderea cunoștințelor de economie, sociologie și drept, care-i face pe mulți să-și ia trăirile ca adevăr. Ca să dăm un exemplu, faptul că un partid sau o coaliție domină instituțiile trece la unii drept justificare pentru a controla votul oamenilor și a anula alegeri când nu le plac câștigătorii. Se și crede că celor care, la un moment dat, „câștigă alegeri”, le este permis orice. Pe de altă parte, unii au manifestat cândva atitudini critice, dar fac alte confuzii și pretind, ilogic, că au promovat concepții și schimbări.
Oricum, o analiză a compunerii politicii, în fapt a profilului celui care se angajează să fie politician, este impusă astăzi tocmai de incapacitatea pe care o probează indicatorii evocați. Cum se știe, în conferința Politik als Beruf (1918), Max Weber considera că „a face politică” înseamnă străduința de a participa la putere sau de a influența împărțirea acesteia în stat. „Sentimentul puterii” distinge profesia de politician și-o face atrăgătoare. Politicieni sunt oameni care trăiesc pentru politică fiind interesați de exercitarea puterii, după cum sunt și oameni care caută în politică o sursă de venituri. Max Weber a menționat angajarea pentru o cauză, responsabilitatea pentru ea și capacitatea de a prelucra contexte, încât să promoveze cauza, ca însușiri oarecum normative ale politicianului.
În mod evident, Max Weber lua în seamă trăsături observate la politicieni ai timpului. După toate datele, însă, azi sunt în politică puțini oameni cu vocație, interesul comunității contează prea puțin și se înmulțesc cei care caută înavuțirea. A scăzut politica dedicată binelui public și a crescut politica căpătuielii cu orice chip. Aproape că a dispărut politica de concepție în favoarea plierii la propaganda curentă.
Spre exemplu, în realitățile de acum de la noi, dominate de amatorism și măsluiri, sesizăm variate formule descompuse de a face politică. Anume, politica înțeleasă ca răsplătire a sponsorilor din ierarhii oculte, ca înregimentare pentru „victoria” clicii, ca îmbogățire prin funcții publice, politica cleptocratică a beneficiilor mutuale ale celor care au pus mâna pe funcții.
Nu este de mirare că politica este înțeleasă atât de vulgar în raport cu conceptul ei clasic. În joc sunt și pretențiile neobișnuit de complexe care se adresează politicii, pe care carieriștii și profitorii evident că nu le înțeleg. Exercitată, la propriu, politica este unitate de acțiuni, cunoștințe și capacități diferite ca sens. Iar, de îndată ce intră în discuție valori, politica ia diferite culori.Să privim, însă, politica dincoace de tot ce se știe și spune, dar și mai presus de culori, ca unitate de acțiuni, și să captăm sursele incapacității politice.
Nu este politică demnă de nume, dacă cel care vrea să o exercite nu stăpânește o profesie și, cu aceasta, competența acțiunilor instrumentale. Se observă ușor cât de lamentabilă este prestația celor cu pregătire slabă la bază – absolvenți mediocri de licee și studii superioare, din facultăți și universități improvizate. Se observă și cât de dăunătoare este demagogia odraslelor de bani gata, care falsifică orice pentru obținerea de funcții bine remunerate, dacă se poate în exterior. Abia o pregătire făcută prin forțe proprii și temeinică într-un domeniu face omul capabil să înțeleagă ce înseamnă o profesie și că politica presupune capacitate de acțiune pentru obiective de interes public.
În epoca creșterii nivelului de studii al populației în Europa, la noi se aleg în demnități, paradoxal și anacronic, inși care nu au fost în stare nici măcar de o pregătire formală în regulă. Despre capacitatea de a pune pe hârtie un program propriu, argumentat, să nu vorbim. Oricum, rămâne uimitor că profesorii și rectorii nu reacționează văzând că cei mai buni dintre absolvenți sunt sacrificați în competiții în favoarea veleitarilor.
Nu este politică demnă de nume unde nu se înțeleg organizațiile, instituțiile și menirea lor. Politica înseamnă mai mult decât descurcare personală, la care mulți o reduc – ea presupune asumare a răspunderii pentru viața comunității. Și, mai exact, capacitate de a elabora organizat rezolvări efective ale dificultăților existente. Este politician abia cel care ajunge să înțeleagă până la a fi capabil de acțiune strategică.
Nu poate face politică propriu-zisă acela care nu este preocupat să comunice, nu convertește obiective în formulări convingătoare, pe teme de interes public. Mitul insului „eficient”, dar monologal sau slab comunicator nu ține de politică. Abia acțiunea comunicativă începe să distingă politicianul. Câți dintre cei din politica României actuale, ajunși la funcții publice cheie, își exercită funcțiile în muțenie? Și, la drept vorbind, neavând ceva de spus sau doar recitând ceea ce le transmit șoptitorii.
Nu este politică acolo unde doar se execută ordine. Politicianul trebuie să fie gata de acțiune reflexivă – să știe, așadar, cum să obțină ieșirea din neajunsuri și crize. Politicianul care nu știe stopa neajunsurile, regresele și prăbușirile din jur se demite singur.
Nu este politică acolo unde nu se caută ieșire din situații de limitare a posibilităților. Oportunismul care se practică copios în România actuală, de pildă, doar adâncește crizele. Nu vin astăzi rezolvări din scenariile altora, nu vin din acele țări care, la rândul lor, sunt copleșite de nereușite. Capacitatea de acțiune emancipativă este parte propriu-zisă a politicii – bine înțeleasă, politica are sens eliberator.
Nu este politică acolo unde etica este ceva străin. Imoralismul, mai nou vânzarea a orice pentru propria aranjare și neputința de a reacționa civilizat la argumentele rivalului nu țin de politică, ci de primitivism. Ține de primitivism stăruința în clișee, în pofida probelor. Un primitivism care costă – cum se vede în România acestor decenii, în care, de la vârf se profită prin vânzarea de bunuri publice, excursii în locuri exotice pe banii statului, plata de lobby-uri pentru aranjarea de vizite, cultivarea de dogme jenante pentru perpetuare. Doar fiind capabil să întreprindă o acțiune etică, instaurând valori morale în situații critice, cineva devine politician.
Să asumi un rol, să configurezi în cooperare cu alții un rol al formațiunii tale, să angajezi argumentări și să obții susținerea cetățenilor, să dai o abordare a situației, sunt parte a profilului de politician. Politica presupune acțiune dramaturgică. Ea nu este posibilă fără vederi organizate – în cazul optim, chiar o concepție asupra comunității, dar și mai mult, asupra societății și despre lume. Ura, ce-i nutrește vădit pe decidenții României de azi, alimentată de lacunele pregătirii și de incultură, nu ține loc de concepție și duce, cum se vede, doar la neajunsuri. În funcție de capacitatea decidenților săi, un stat o ia pe calea prosperității și dezvoltării sau pe cea a involuției.
Strecurarea prin conjuncturi nu asigură nimănui o rută durabilă în politică. Duce la performanțe în politică doar împărtășirea de valori ferme, începând cu adevărul, constând în corespondența susținerilor cu faptele, și binele în cadrul satisfacerii interesului public. Se face politică matură doar acolo unde acțiunea nu este doar de circumstanță, ci este în raport cu absolutul.
Iar la capătul tuturor acțiunilor ce compun politica, politicianul ar trebui să fie gata să dea seama de ceea ce a făcut, publicând măcar lista inițiativelor și supunându-se astfel examenului. Nu duce nici măcar la profilul de om responsabil obiceiul mai nou din instituțiile României actuale de a ocupa funcții la care insul nu se pricepe și de a raporta apoi realizări ale altora drept proprii. Nu duce la un astfel de profil maxima vădit incultă „profită de moment, iar după noi potopul”, devenită populară la decidenți de azi ai țării, care au ajuns să nu mai răspundă în fața nimănui.
Dacă iei în seamă aceste repere firești ale politicii la propriu, îți dai repede seama că cei mai mulți dintre cei care decid soarta oamenilor în România de astăzi nu ating aproape niciunul. Incapacitatea politică se dovedește la fiecare pas, chiar dacă mai nou se drapează cu valori pe care aceia nu le înțeleg.
Într-o asemenea situație precum cea a în care a fost adusă România, radicalismul schimbării din temelii nu mai este exagerat. De obicei, este înțeleaptă maxima că trebuie transformări și apoi înlocuiri de decidenți. Astăzi, ea este însă superfluă. Oricât de radical sună, înlocuirea decidenților pe cea mai mare scară posibilă este acum soluția.
Cu decidenții de azi, România nu are cum să-și revină, ci va continua să băltească în dificultăți și neajunsuri pentru cetățenii ei. Curajul de a înlocui democratic decidenții, aplicând fără abuzuri și compromisuri Constituția, este și acum cheia salvării (Din volumul Andrei Marga, Înaintarea rațiunii, în curs de publicare)
Sursa: <ahref=”http://www.andreimarga.eu“>AndreiMarga</a