Inițiativele în viața internațională și-au schimbat direcția. Bunăoară, în anii nouăzeci, preocuparea țărilor era participarea cu succes la globalizare. Azi, după ce Donald Trump a propus corectura globalizării, multe țări caută un nou început. Atunci, se voia integrarea economiilor – în Europa, la Pacific, în alte părți ale lumii. Azi, integrările sunt puse mai explicit sub condiția interesului național. Atunci, se lansa globalismul. Azi, se recunoaște diversitatea condițiilor. Atunci, marile firme acționau în cadre mai curând naționale. Azi, multinaționalele dau tonul. Atunci, prevala cooperarea. Azi, au loc regrupări de state.
Pe acest fundal, restabilirea capacității guvernelor proprii, refacerea categoriilor sociale de la mijlocul societății și a autonomiei cetățeanului au devenit chestiuni de viață. S-a intrat într-o lume care suspectează globalizarea și privește critic integrările. O lume multipolară, în care revin în rol statele naționale. Am captat caracteristicile noii lumi într-o teorie a societății (Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, 2012; Ordinea viitoare a lumii, 2017; Identitate națională și modernitate,2018; După globalizare, 2018; China ca supraputere, 2021) care a țintit să dea tabloul lumii în care trăim și repere strategice.
Realitățile se mențin în schimbare. În dezbaterea publică, însă, atâta și așa cum este, au rămas confuzii. Cele mai afectate sunt „globalismul” și „suveranitatea”. Pe fondul crizelor – sanitare, de energie, economice, de legitimare, de încredere, de motivare – ciocnirea globaliștilor și suveraniștilor este în centru. Vreau să lămurim aici, în limitele spațiului, alternativele și încotro ne îndreptăm.
Din capul locului, trebuie distins între „globalitate”, „universalism”, „globalizare” și „globalism”, căci „globalismul” este confundat frecvent cu fiecare. Trebuie distins, apoi, între „suveranitate” și „independență națională”. „Autarhia”, știm prea bine, este nerealistă într-o lume cu mari forțe economice, mediatice și militare. „Independența națională” de altădată este pusă în discuție de contexte constrângătoare – de pildă, de pandemie, de nevoia de securitate. „Suveranitatea statelor” rămâne, însă, reperul arhitecturii raționale a lumii, dar ea înfruntă presiuni.
În privința confuziilor ce se fac, este de spus că viața noastră ca oameni ai mileniului trei depinde de ceea ce se petrece pe glob. Mersul vremii, resursele de energie, armele cu bătaie la distanță, șansele de export de produse etc. ne fac dependenți de ceea ce se petrece pe glob. Viața ne leagă, la rândul ei, în multiple feluri, de istoria lumii. Orizontul realist de viață, în care sunt de făcut socotelile, este astfel „globalitatea”.
„Globalitatea” nu înseamnă însă „globalism”, chiar dacă acesta o ia ca pretext. Înainte de orice, „globalismul” nu este cadrul realist al vieții, ci o ideologie.
Viața oamenilor este în funcție de echiparea lor anatomo-fiziologică, de condițiile de mediu și de anvergura acțiunilor de a lua sub control datele lumii. Cultura este rezultatul și cheia. Când este dezvoltată, cultura își asumă coordonate universale. Viziunea după care acestea există – de pildă, decalogul biblic, cunoașterea științifică și tehnologică, semnificații ale artei, conținuturi ale filosofiei – este „universalism”.
„Globalismul” nu este același lucru nici cu „universalismul”. În vreme ce „universalismul” se referă în fond la împărtășirea de valori, „globalismul” consideră că împărtășirea poate fi impusă dintr-un centru din care se ia lumină. „Globalismul” operează ideologic cu ideea unui centru. În plus, „globalismul” nu are, logic, gradații, dar „universalismul” le are. Hegel a conceput „universalismul concret”, ce-și propune să includă individualitatea, cu caracterele ei.
Ideea unui centru al lumii vine din vechi aspirații de imperiu cuprinzător. Dar, pentru generațiile care trăim astăzi, modelarea care a contat practic a fost alta – una partizană. Este vorba de formarea de „internaționale” ideologice. S-a început cu cea a proletariatului din secolul al XIX-lea, creată la chemarea „Proletari din toate țările, uniți-vă!” a Manifestului Partidului Comunist (1848). S-a continuat cu internaționale social-democrate, apoi cu internaționale opuse, ale dreptei politice. Această modelare i-a și oferit lui Ernst Nolte, după care mulți se iau și acum, temeiul să vadă istoria secolului al XX-lea, în miez, ca „război social european”.
Lăsăm însă istoria în seama istoricilor de profesie. Aceasta și fiindcă „globalismul” vine din surse de sub ochii noștri. El este o generalizare a opticii administrației Bill Clinton, potrivit căreia se obțin mai mari avantaje pentru economie înlocuind protecționismul cu liberalizarea piețelor și reglând internațional tarifele comerciale. În multe locuri din lume s-au înregistrat beneficii. „Globalizarea” inițiată atunci a fost salutată de țările capabile să concureze.
Numai că aceste măsuri nu au dat rezultate peste tot. Chiar în cea mai puternică economie a lumii, cea americană, a trebuit constatată fuga de capitaluri, cu efectele ei nefaste.
„Globalismul” zilelor noastre s-a format pe acest fundal, ca aspirație la extinderea economiei de piață, a liberalizărilor, a piețelor însele. Dar și ca aspirație la un centru păzitor al acestora și la conducerea dintr-un centru al lumii!
Cum a ajuns să funcționeze practic un astfel de centru se poate discuta îndelung. El nu poate satisface toate interesele. Avem și exemple mai noi. De pildă, afacerea submarinelor nucleare din Oceanul Indian, care a dus la nemulțumirea Franței, construcția gazoductului Nord Stream 2 în Marea Baltică, care a provocat decizia Germaniei. În condițiile în care afinitățile erotice țin, firește, de libertate, în Europa ne dăm seama din încercările de la Bruxelles de a constrânge țările, în mod aberant, la relativizarea familiei tradiționale. În România, ne dăm seama din ceea ce s-a petrecut în 2012, când un referendum a demis președintele cu peste 80% din voturi, dar respectivul a fost salvat de matrapazlâcuri ale „justiției” interne, combinat cu intervenții globaliste.
Viziunea „globalismului” se trage dintr-un mariaj. Este vorba de mariajul neoliberalismului – adică a acelui liberalism care proclamă libertatea persoanei, dar nu se interesează dacă și cât beneficiază persoanele de libertate – cu o filosofie care dezbracă omul, societatea, istoria de orice, afară de competiția în optica „încercare și eroare (trial and error)”. Karl R. Popper a fost cel care a făcut efortul de a desprinde vederile oamenilor de condiționări istorice, sociale, morale, acceptând doar una socotită „științifică” și a contribuit la articularea filosofiei prototipice a „globalismului”. Distincțiile ei sunt asumate de globalismul de astăzi – George Soros fiind exponentul explicit.
Unde duce globalismul, s-a văzut demult. Cum am arătat și altădată (Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020), Karl R. Popper a avut meritul istoric de a fi apărat „societatea deschisă“, dar nu a dat mijloacele pentru a apăra „deschiderea“ acestei societăți de demoni ce puteau apărea din sânul ei. El a oferit mijloacele intelectuale ale demantelării autoritarismului, dar nu a dat și mijloacele apărării „deschiderii“. De aceea, Theodor W. Adorno (Der Positivismusstreit in der deutschen Soziologie, Lucherhand, Neuwied, 1975, pp.125-145) a avut dreptate când i-a obiectat că din „libertatea pe care și-o ia de a alege sistemul de coordonate, se ajunge la falsificarea obiectului“, căci despre ceea ce trăiește fiecare cetățean al unui stat modern „sistemul” spune prea puțin. Iar „sistemul” era „globalismul”, deși termenul nu intrase, încă, în atenție.
Spre a face și mai intutivă această observație, aș spune că azi avem rațiuni în plus să-l apreciem pe Dostoievski. El a observat, deja în romanul Idiotul (1868), ce înseamnă un „stat de drept” care nu este dus până la întrebarea „cât de drept” rămâne acel stat în fapt. Un personaj reflexiv le face celor care aderă la „teza care proclamă triumful dreptului înainte de toate și independent de orice, ba chiar excluzând tot restul, și poate înainte de a se cerceta și a se ști în ce constă acest drept” reproșul că „de la teza aceasta se poate sări foarte ușor la dreptul forței, adică direct la dreptul pumnului și al bunului plac personal, conform principiului: <Așa vreau, așa fac>. Principiu la care, de altfel, foarte frecvent s-a recurs în lume” (p. 310). Cine, cunoscând istoria, ar putea contrazice această premoniție?
În privița suveranității, discuția începe, juridic, odată cu Pacea Westfalică (1648), care a proclamat ceea ce s-a numit „principiul suveranității statelor”. Prin suveranitate s-au înțeles drepturi teritoriale și neamestecul în treburile interne. Principiul s-a bucurat de largă adeziune și enorm prestigiu. Kant i-a și dat consacrare, vorbind de „pacea eternă”. Unii teologi au vorbit de perspectiva venirii „împărăției lui Dumnezeu”. Așa cum Thomas Jefferson a preluat al doilea tratat despre guverare al lui John Locke și a făcut din el baza Declarației de independență a SUA, Woodrow Wilson a prelat cartea lui Kant despre pacea eternă ca ispirație pentru a organiza Liga națiunilor, în urma Primului Război Mondial.
Principiului suveranității statelor îi aparține viitorul. Însuși Henry Kissinger, atât de devotat lui Metternich și Bismarck, reafirmă, totuși, acest principiu. Fostul secretar de stat american scria că „orice sistem al ordinii lumii, pentru a fi sustenabil, trebuie să fie acceptat nu doar de lideri, ci și de cetățeni. El trebuie să reflecte, de asemenea, două adevăruri: ordinea fără libertate, chiar dacă este susținută de exaltare momentană, își poate crea propriul său contrabalans; iar libertatea nu poate fi asigurată sau susținută fără un cadru al ordinii care să susțină pacea” ( Henry Kissinger, World Order, Penguin, New York, 2014, p. 8). Nu se întrevede altceva, „în acest moment al istoriei, decât un sistem westphalian informat de realități contemporane” (p. 373).
Reafirmarea suveranității devenise necesară ca urmare a tensiunilor acumulate în relațiile internaționale. Nu mă refer numai la ceea ce a stârnit scandalul deja în anii șaizeci – doctrina „suveranității limitate” a lui Brejnev, folosită pentru intervenția în Cehoslovacia anului 1968. Mă refer și la noua situație internațională, cu emergența Chinei ca supraputere, cu militantismul islamic, cu afirmarea țărilor de la Pacific, cu situația din Europa – cum spune însuși Henry Kissinger. Nu se pot ocoli, prin forța realității, nici tensiunile în care Comisia Europeană a intrat cu Polonia și Ungaria, tensiuni care cer astăzi, cum declara cancelarul federal german, o cu totul altă soluție decât impunerea unei optici de la Bruxelles.
Independența națională este clamată astăzi cu un ton mai scăzut. Ea a fost și compromisă de regimuri de dictatură. De exemplu, Nicolae Ceaușescu a recurs la ea, dar a împins-o spre autarhie pentru a sustrage discuției dictatura de familie pe care o instaurase.
Independența națională a rămas o valoare importantă, dar a trebuit să fie asociată cu alte valori. Înțelegerile americano-ruso-chineze de după anii optzeci au legat independența națională de excluderea de politici ce periclitează conviețuirea pașnică, înăuntrul unei țări și între țări. Aceste înțelegeri au autorizat Consiliul de Securitate al ONU să dispună, la nevoie, oprirea celor care periclitau. Intervenția în Irak s-a bazat, juridic, pe această condiționare.
Unele țări, România în mod sigur, au înscris în Constituție (1992) prevederea că, în caz de conflict al reglementărilor naționale cu cele internaționale, ultimele au prioritate. Fapt este că, atunci când intri într-o uniune, semnezi anumite obligații. Tratatele de integrare europeană pretind statelor care aderă să cadă de acord asupra a ceea ce condiționează integrarea, dar nu anulează suveranitatea națională. Chiar în condițiile integrării, unele domenii – bugetul, educația, sănătatea etc. – rămân în competența națională. Grupul de la Vișegrad (Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia) operează astăzi pe asemenea premisă.
Nu este formulată până în clipa de față vreo ideologie a suveranismului. Există însă o valoare, suveranitatea, care rămâne, juridic și matur vorbind, de neatins. Dacă, totuși, cineva o atinge, atunci nu rămâne în vigoare dreptul, ci, de fapt, forța. Iar aceasta antrenează, cum se vede ușor, dezorganizări ale ordinii democratice și tensiuni sterpe.
„Globalismul” are, prin forța lucrurilor și din start, o lacună esențială. El este o ideologie, și nu o decizie legitimată democratic. Cum au observat cei mai buni juriști și economiști europeni de astăzi, este totdeauna posibilă înțelegerea statelor, dar obligarea lor nu este legitimată. Doar ca exemplu, Consiliul European nu are legitimitate să impună ceva țărilor membre – el nu a fost ales și mandatat de cineva. Și Parlamentul European adoptă, juridic vorbind, ordonanțe, dar nu reglementări cu forța unor legi.
Aceste noțiuni – suveranitate, independență națională, integrare – se cer înțelese mai profund decât în clișeele de azi, care le confundă vizibil cu multe altele. Fără o înțelegere corectă juridic se ajunge, cum vedem, la tensiuni și la frânarea dezvoltării.
Globaliștii vor ca țările să asculte de un centru de decizie. Ei nu se întreabă ce calitate au analizele acestuia, cui servesc și ce rezultă. De altfel, este de observat, fie și numai în treacăt, că globalismul a dus în fapt la scăderea din ultimele decenii a calității politicilor, a valorii decidenților și la ascensiunea la decizii a nepregătiților. Prin globalism se și explică, indirect, fie și numai în parte, emergența de regimuri mediocratice sau de-a dreptul prostocratice din zilele noastre. Aceasta deoarece, prin globalism, cadrul natural al selecției valorilor a fost deteriorat. România de azi este un exemplu edificator.
Decidenții ei actuali nu se evidențiază nicidecum prin profesionalism și valoare civică și culturală. Grăitor este ceea ce s-a petrecut în 2021, la Bruxelles, în procesul intentat de cetățeni români Comisiei Europene pentru a obține interpretarea MCV-ului ca pachet de „recomandări”, cum îi sună, de altfel, subtitlul, nu de „obligații”, și eventuala lui ridicare. Cum semnala un europarlamentar prezent la proces, stupefiant în Europa recentă era faptul că înșiși reprezentanții guvernului României actuale au pledat pentru a se păstra „obligativitatea” prevederilor și a MCV-ului în întregime. Ei sacrificau dezinvolt, în numele ideologiei, ceea ce trebuiau să reprezinte.
Mai este de observat că țările avocate ale globalizării nu se lasă controlate de globalism. SUA, Germania, China, Franța, Marea Britanie își promovează în mod natural interesele. Globalismul are trecere la țări cu decidenți incapabili să le asigure asumarea de sine.
„Suveraniștii” pledează pentru decizii în interesul propriilor cetățeni–de pildă, mai nou, minerii polonezi, de regulă agricultorii francezi sau întreprinzătorii germani. Adepții suveranității vor trebui să arate, însă, cum va supraviețui o uniune în care slăbesc acordurile.
În acest punct suntem astăzi. Opinia mea este că în Uniunea Europeană este nevoie acum de reorganizare pe principiul suveranității. Aceasta nu ca frondă, ci ca o chestiune de drept, fără de care nu există funcționalitate. Înțeles civic, statul național, ca responsabil de calitatea vieții cetățenilor săi, nu a intrat în muzeu. Cetățenii plătesc însă din greu, în toate privințele, mediocritatea decidenților.
Sursa: http://www.andreimarga.eu
Autor: Andrei Marga