Trăim în societăți care au consacrat în constituții libertatea de neatins a persoanei. Sub această noțiune, este vorba nu doar de libertăți în înțeles fizic (deplasare, asociere etc.), ci și de libertatea minții, în care intră libertatea de a întreba, de a te îndoi, de a accepta sau, la nevoie, de a respinge susțineri și de a promova evaluări proprii. Desigur, intră și altele. Libertatea este a omului întreg.
Se pune însă întrebarea dacă se exercită azi această libertate. Nu cumva s-a ajuns la o decapitare?
Dacă arunci privirea în jur, ai răspuns. Se trunchiază din servitute redarea realității chiar în publicații care dau tonul. Mulți se exprimă cu aplomb, dar nu ar da sub semnătură ce declară pe posturi. Alții substituie tacit subiectul discuției, fără a-l duce la o rezoluție. S-au înmulțit „noii activiști”, pentru care lumea ar fi atins culmea organizării, așa cum altădată se credea că istoria începe abia cu 1945. În același timp, „expertizatorii” înlocuiesc gândirea cu optici mărginite. În roluri publice se multiplică yesmenii – care nu au și nici nu sunt în stare de opinii libere.
Mulți oameni se încredințează clișeelor, chiar dacă sunt în pofida intereselor lor. Timp în care cei nimeriți la decizii se laudă cu succese care nu există, iar naivii trag ponoasele.
Deocamdată, s-a ajuns într-o situație în care fiecare tinde să se ia pe sine ca măsură a lucrurilor și se sacrifică relațiile dintre oameni ca oameni (A. Marga, Lumea scindată, 2023). Ca și cum am fi într-o selecție darwiniană, integritatea nu mai contează. Improvizația în materie de cunoaștere a istoriei covârșește. Este adevărat că arhive ale ultimului secol abia se deschid.
Se simte acut nevoia de relansare a proiectului modern al omului ca subiect al propriului destin și a devizei „îndrăznește să-ți folosești mintea!”. Ca și nevoia asumării de sine în cadrul unei abordări inovative a întregului.
Se știe prea bine că societatea modernă a îmbrățișat libertatea funciară a persoanei și a conceput-o, inclusiv juridic, de la Locke trecând prin Kant și Jefferson, la Kelsen și Dewey, ca afirmare nestingherită a ființei umane. Ea a cultivat gândirea liberă și folosirea libertății în vederea ameliorării condițiilor vieții.
Aceste opțiuni au slăbit, însă, prin reorientarea politicii și a minților socotind competiția ca primejdie și rivalul drept dușman. Un indiciu al regresului este proliferarea sofismelor elementare (detaliat în A.Marga, Soarta democrației, 2022) chiar pe culmea modernității. Aristotel ar fi azi intimidat de mulțimea sofiștilor.
Sunt puține personalitățile care concep ieșirea din această situație și reafirmă libertatea omului întreg. Una dintre acestea este, cu siguranță, Richard David Precht.
Grație culturii și înzestrării sale, Richard David Precht, noua stea a reflecției, argumentează concludent că, fără recunoașterea libertății minților, nu este de așteptat ceva bun. Constatarea sa este că se lucrează astăzi organizat la privarea omului de gândire liberă. În reacție, în cartea sa recent tipărită, Das Jahrhundert der Toleranz. Pladoyer fur eine wertegeleitete Aussenpolitik (Goldmann, Munchen, 2024), Richard David Precht reangajează orizontul omului întreg. El încheie cu avertismentul: „secolul al 21-lea va fi secolul toleranței sau secolul catastrofelor finale” (p. 256), cu completarea: „secolul al 21-lea va fi secolul toleranței sau va fi ultimul în care se va scrie istorie umană” (p. 272). Acesta este mesajul unei personalități care folosește libertatea minții pentru o privire responsabilă, dincolo de optici curente, și socotește spunerea adevărului mai importantă decât adaptarea, fie și profitabilă, la circumstanțe.
Desigur, Richard David Precht se sprijină pe analize recente care dau concluzii noi. De exemplu, preferința majorității oamenilor pentru dezvoltarea țării lor, față de înrolări militare (Ivan Krastev, Mark Leonard), prelungirea dominației cu un „fanatism amical” (Pankaj Mishra, Bland Fanatics: Liberals, Race, and Empire, 2020), scindarea preocupării pentru identitate în ramuri ostile – apărarea valorilor tradiționale vs. apelul la sex și rasă (Omri Boehm, Radikaler Universalismus. Jenseit von Identität, 2022), nevoia ieșirii din „cooperarea controlată” și din „constrângerea ascunsă sub aparența comunicării” (Kapumba Akenda, Kulturelle Identität und interkulturelle Kommunikation, 2004).
Alți cercetători observă schimbări implacabile și propun părăsirea clișeelor. Ei aduc probe că Europa are nevoie de o relansare ieșind din autointerpretări consumate (Georges Corm, L’Europe et le mythe de l’Occident, 2009), că Vestul este la origine un proiect politic, mai degrabă decât geografic și militar (Heinrich August Winkler, Geschichte des Westens, 2016), că evoluția recentă a relațiilor Est-Vest nu a fost liniară (Mary Elise Sarotte, No one inch: America, Rusia and the making of post-Cold war stalemate, 2021), cum se crede. Richard David Precht se sprijină și pe noua examinare a subiecților politici.
Diagnoza dată stării lumii de către Richard David Precht pleacă de la sesizarea de schimbări adânci. El vorbește de deosebirea dintre Statele Unite ale Americii, cu impunătoarea lor istorie a exercitării libertății în fruntea modernității, pe de o parte, și administrația Joe Biden, pe de altă parte.
Într-o evoluție a lumii desigur complexă, această administrație sfârșește acasă cu nemulțumiri privind mersul economiei, funcționarea democrației și calitatea deciziilor. În exterior, ea sfârșește cu două războaie, în Estul european și în Orientul Mijlociu, cu divergențe periculoase la Pacific și în alte locuri, și cu slăbirea Europei, după ce Franța a glisat în neputință, iar Germania a fost împinsă în dificultăți. Administrația sfârșește lansând intens, din socoteli electorale, curentul „neoprogresismului”, având acum ca vârf de lance încurajări la anularea diferenței genurilor și schimbarea sexului.
Sfârșitul nu este întâmplător. El survine, în opinia mea, după ce s-a îmbrățișat stupefiant teza lui Karl Popper a „trecerii necesare de la autoritarism la democrație” – teză acuzată de cei mai avizați în materie că „este străină de cunoașterea istoriei”. Administrația a preluat-o și a convertit-o într-o politică a înlocuirii cooperării cu confruntarea. Aceasta în detrimentul grandioasei tradiții americane, exprimată în vremuri mai noi de John Dewey, a trecerii de la „democrație ca tehnică de alegere periodică” a reprezentanților, la democrație ca „formă de viață” și a cooperării națiunilor în acest scop (detalii în A. Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2017). Tradiție reprezentată, cum se știe, de promotori ai „progresismului”, conceput de Woodrow Wilson și Theodore Roosevelt ca ameliorare a vieții economice și instituționale.
Evaluarea din partea lui Richard David Precht începe cu observația că nu sunt mai mulți printre americani cei care susțin administrația actuală, iar aceasta, oricum, nu este întreaga Americă. „Dimpotrivă, trebuie să ne întrebăm dacă de la sfârșitul războiului rece vreun guvern american a presat atât de mult situația lumii să intre în schema retorică atotcuprinzătoare amic-dușman precum a făcut-o administrația Biden” (p. 141). Față de predecesoarele ei, „administrația Biden a împărțit lumea tăios în două mari blocuri, la care a adăugat că acestea nu vor putea exista durabil unul lângă altul”. Iar azi ne trezim cu adâncirea crizelor și a dificultăților pe scară largă.
Politica înțeleasă ca „distincție între amic și dușman”, formulată de Carl Schmitt, care voia, cum se știe, să justifice opțiunea lui Hitler pentru ieșirea din valori și decizionism, nu a mai rămas în muzeu. Richard David Precht observă că acea distincție a devenit azi înțelegerea conducătoare a politicii, mai sistematic ca oricând. Ea induce din nou o consecință gravă: nu mai contează ce vor oamenii, ci alinierea la cei puternici. În fapt, se poate pune întrebarea: în ultimii ani, unde au fost consultați cetățenii dacă vor sau nu război?
În orice caz, complexitatea vieții din societățile zilelor noastre a fost preluată de decidenți cu o capacitate limitată de înțelegere. În loc să se sesizeze dificultățile vieții și să se evite „narcisismul implicit” al abordărilor oficializate (p. 28), se exaltă optici înguste.
Richard David Precht infirmă teza lui Francis Fukuyama a „sfârșitului istoriei” odată cu liberalismul din formele de azi, relansează discuția în jurul întrebării „de ce cad regimurile?” și aplică teoria lui Vilfredo Paretto a „devierii” de la rațiune. El descrie ceea ce se petrece atunci când politica este înțeleasă ca „distincție amic-dușman”.
Această înțelegere a politicii antrenează în societățile moderne îngustarea spectrului de opinii admise. Astfel că, împotriva tezei „sfârșitului istoriei”, Richard David Precht pune întrebarea: „cât mai ține îngustarea libertății prin informala îngustare a spectrului de opinii permise?”
Desigur, nu dă rezultate „economia planificată (Planwirtschaft)”, fiind „ineficientă și contra naturii umane” (p. 38), nu dau rezultate socializările practicate odinioară în socialismul răsăritean, în general. Dar nici concentrarea puterii în mâini puține nu este acceptabilă – cu atât mai mult venind în scenă noi generații (p. 41). Sociologul Ulrich Beck (1991) a avut dreptate când a susținut că odată cu colapsul Uniunii Sovietice începe o schimbare ce duce departe a lumii. „Simpla împărțire a lumii în două, democrații și dictaturi, este cu aceasta nu numai depășită ca oricare altă simplă șablonizare în alb și negru” (p. 48). Între altele, această împărțire a orientat atenția mai mult spre divergențele dintre țări decât spre dezvoltarea propriei societăți prin democratizare și a devenit astfel propagandă.
În orice caz, astăzi, granița dintre democrație și autoritarism este practic prea firavă, încât este nevoie de o altă interpretare a viitorului „societății mondiale (Weltgesellschaft)”. Primul semn este acela că vom avea de a face tot mai mult cu o „ordine multipolară” (p. 52). Nu mai rezistă nici teza că dreptatea ar fi monopolul cuiva (p. 57), încât va trebui înaintat, din multe rațiuni, spre o viziune asupra istoriei ce-și asumă diversitatea organizărilor sociale și nevoia conlucrării lor.
Totodată, trebuie examinat de ce se prăbușesc societățile. Pe baza cercetărilor deja existente, Richard David Precht are în vedere patru cauze: mărginirea decidenților, care nu au capacitatea de a gestiona, dar ocupă funcțiile (p. 62); evaluări greșite ale resurselor (p. 65); soluții eronate la creșterea complexității, cu birocrație paralizantă și cheltuieli militare în dauna cetățenilor și statului respectiv (p. 70); amestecul din afară (p. 72). Richard David Precht adaugă a cincea cauză a prăbușirii societăților – pe care o numește „îngustarea narativă (narrative Verengung)” (p. 74). Ea constă în recursul la interpretări tributare fragmentărilor și aventuroase, în locul deciziilor competente ale unor minți libere. În fapt, astăzi, în loc de raționala cooperare cu China, ce se afirmă crescând ca supraputere, se recurge la a postula „rivalitatea sistemică” între democrații și autocrații, între Vest și Est, și la stigmatizări (p. 128). Iar faptul aduce cu sine daune și pericole inclusiv pentru cei care o postulează. În definitiv, democrația rămâne vie în condiții de cooperare, nu de conflict, cu cetățeni care își dau seama de întregul situațiilor, nu cu activiști mărginiți, de circumstanță.
Mobilizarea pe formula „rivalității sistemice” este acum pe o scară neobișnuit de mare. Atitudinea neutrală și distanțată nu mai are trecere, deși în Germania, de pildă, 54% din populație se pronunță pentru reținere în fața crizelor internaționale și abia 34% se pronunță pentru angajare (p. 138). Teama, manipularea, căutarea beneficiilor imediate au ajuns să strivească în bună măsură libertatea minților.
Cum se explică această alunecare? Richard David Precht preia teoria lui Vilfredo Paretto a abaterilor de la raționalitate prin „derivări (Derivationen)” care „îngustează narativul societății” și-l aduce la „formula sau-sau” (p. 91). „Cu cât în secolul al 21-lea pare mai nesigur ce sunt un popor, o națiune, rolurile sexelor, valorile, moravurile și obișnuințele, cu atât mai tare se insistă asupra acestora. Naționalul și biologicul sunt chemate să asigure ceea ce nu mai este sigur de sine. Iar acolo unde individul nu mai știe la ce aparține, sare identitatea colectivă, care promite prinderea fermă a lucrurilor și împarte lumea ….. Iar la urmă triumfă formula <în primul rând noi>” (p. 84). Pentru decidenți, „devine evident că este foarte greu să se trăiască fără dușmani” (p. 93), iar top-influencerii se ocupă să răspândească clișeele.
Sub alt aspect, s-a intrat deja în „conducerea și desfășurarea cognitivă a războiului (cognitive warfare)”, anticipată de McLuhan, cu reflecția după care războiul se câștigă mai întâi acasă, în sfera vieții private. Azi se apelează tot mai mult la mijloacele psihologiei, psihologiei sociale și științelor neurologice pentru a mobiliza mințile și a marginaliza interpretările alternative ale evenimentelor din lume. „La cele cinci locuri de război, pe apă, pe sol, în aer, în Internet și în spațiul cosmic, se adaugă acum conștiința colectivă și chiar mai mult, subconștientul” (p. 144). Acestea sunt acum sub asalt.
Richard David Precht observă că s-a produs o schimbare profundă în cultura modernă. Au scăzut orientările optimiste spre a schimba lumea dând ascultare rațiunii, încât să se asigure oamenilor bunăstare și libertate. Prevalează, în schimb, orizontul unei „restaurații sociale” ascunsă în apelul la recunoașterea de „rivalități sistemice” la scara lumii. În condițiile unei „societăți mereu mai nesigure” (p. 154), nu se mai exclude intrarea în „război rece”, iar „războiul cald” nu-i departe.
Momentan, rezultatul sunt mișcările care reduc politica la o chestiune de afect (p. 157). De exemplu, mișcarea „Woke”– cunoscuta alertare față de prejudecăți rasiale, discriminare, inegalități sociale, segregări sexuale – ia forme care repetă exclusivismul, opunându-se, la rândul ei, recunoașterii diversității. „Stânga (Linke)” existentă eșuează și ea când crede că țintele opoziției ei din unele țări ar avea valabilitate universală (p. 160). Mișcarea „Cancel culture” întreține un discurs despre toleranță, dar „intolerant” față de „cei care gândesc altfel”, pe care vrea să-i izoleze printr-o nouă „adversitate socială” (p. 222). Mișcarea „verzilor (Grünen)” apelează la valori occidentale, dar le folosește pentru amestec în treburile interne ale altor țări, încât „apetitul ei misionar nu este decât o copie a intereselor de putere existente” (p. 224).
Aceste mișcări rodesc în context. Ele sunt reactive sentimental la situații, dar le lipsește cunoașterea a ceea ce este de făcut pentru ca și ceilalți să se poată bucura de libertăți și drepturi.
S-a ajuns, oricum, într-o situație nouă: ordinea internațională existentă este la capăt. Se încearcă vizibil păstrarea statu quo-ului, dar nu vor fi rezultate durabile (p. 112). „Noua multipolaritate” se arată la orizont, iar mințile se trezesc în diferite locuri la libertate.
Care este soluția? „Catastrofala situație a lumii, scrie Richard David Precht, pretinde o necoruptă Realpolitik. Cele mai importante teme ale politicii interne și internaționale sunt schimbarea climatică, exploatarea resurselor, moartea speciilor, lupta pentru apă, valurile de emigrare și contrastul răspândit în întreaga lume dintre sărac și bogat, cu dramaticele sale urmări” (p. 28). Această situație reclamă distanțarea de optici înguste și interese mărginite și recunoașterea faptului că actualele valori care conduc politica internațională sunt doar parte a unei „ tradiții coloniale” (p. 161). Se poate lua distanță de aceasta admițând că „oamenii tuturor culturilor formează în secolul al 21-lea o comunitate de destin, care are nevoie de întreaga fantezie și de toate forțele ca să facă pământul locuibil pe termen lung. Urmarea situației este enormă. Așa cum oamenii secolelor anterioare erau conștienți de statutul lor, de credința lor, de națiunea lor sau clasa lor socială, astăzi oamenii ar trebui să fie conștienți înainte de toate de locul lor în natură. Decisiv ar fi aici – iar aceasta este marea deosebire – că oamenii, politicienii și statele lor se raportează nu la ceea ce îi deosebesc de alți oameni și culturi, ci la ceva ce împărtășim toți: existența fragilă pe o planetă care, datorită operei umane, se schimbă razant în direcția inadecvării pentru specia noastră” (p. 31). Pericolele existente ar fi cazul să fie luate ca avertisment.
Richard David Precht pledează pentru reasumarea valorilor sub o nouă înțelegere. „Nu ești atât de moral precum valorile din care te revendici, ci atât de moral pe cât te comporți în ceea ce faci” (p. 178). Valorile implică comunități, până la nivelul speciei umane. Ele se pot gândi supratemporal, dar depind de ceea ce se face cu ele.
Peste toate, este de revenit la cultura libertății așa cum a fost gândită în epoca modernă – adică reunind libertatea cu conștiința lucidă a condițiilor de exercitare a ei. A fost o eroare, argumentează Richard David Precht, separarea dintre componentele politice și componentele social-economice ale libertăților și drepturilor, intervenită ca urmare a neînțelegerilor dintre puterile erei postbelice (p. 190-191). Separarea nu face decât să alimenteze azi instrumentarea ideologică a libertăților și a drepturilor pentru a ataca.
Or, tocmai acest fenomen trebuie depășit. Este de acceptat „solidaritatea fără paternalism” pe baza unei „comunicări fără constrângerea consensului” (Akenda), în cadrul unui „comunitarianism al lumii”.
Odată cu Das Jahrhundert der Toleranz, Richard David Precht face pași în premieră în cugetarea din zilele noastre. Revenirea la a aborda întregul situației din lume, nu doar părți convenabile, la a transcende logica divizării, la libertate nedecapitată sunt exemple. Este de salutat, desigur, apelul autorului la revigorarea conștiinței comunității de specie în fața provocărilor naturii.
Numai că nu este posibilă optimizarea relației oamenilor cu natura fără guvernări competente. Nu contează doar valorile din care se revendică unul sau altul, ci și calitatea deciziilor. Iar apelul la conștiința comunității de specie s-a făcut și de către globalism și a dus la sciziuni interne și internaționale adesea mai mari decât înainte.
Sunt de părere că apelul la universalism ar trebui să ia în seamă faptul că viața trece prin comunități naționale. Prima raportare ar trebui să fie la acest nivel. Nu se poate ocoli fără pierderi adevărul că inițiative salutare de anvergură universală în economie, drept și alte domenii au avut în epoca modernă la bază proiecte naționale. Construcțiile durabile au început de aici.
Altfel, un apel fie el și generos, pentru toleranță față de culturi și feluri de a gândi diverse și pentru solidaritate de specie se trădează și se manipulează repede. Se observă ușor că invocarea umanității din oameni atrage, din nefericire, prea puțin – fiind concurată azi de interesele de câștig și de putere. Universalismul a adus, se știe bine, egalitatea și libertatea oamenilor, dar ele nu se apără prin simpla proclamare.
Autor: Andrei Marga
Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a>