Cu o săptămână în urmă, după un sejur în Croația, mă aflam în Slovenia, unde mi-am reîntâlnit un fost coleg cu care am împărtășit experiențe și gânduri în cursul reorganizării academice din Europa, după 1990. Între altele, m-a întrebat: Cum explici declinul care are loc pe continent astăzi?
Faptele care alimentau întrebarea erau multe. În deceniile cooperării noastre de atunci se recrea, cu însuflețire și dezbatere argumentativă, democrația, pe locul socialismului răsăritean, și se reanima democrația în lume. Atunci urcau la decizii destui oameni pregătiți și responsabili, care știau ce este interesul public și ce este statul. În relațiile internaționale mulți mai asumau suveranitatea. Atunci oamenii găseau sens în a face să fie bunăstare prin reforme și dezvoltare – nu în dominarea altora și comercializare a orice. Nu era atmosfera de falsă „culminație a istoriei” într-un darwinism plin de activiști, dar cu tot mai puțini oameni de stat. Nu se făceau cariere prin simpla lipire de decizii vizibil eronate. Nu era obsesia înarmărilor, războiul nuclear și catastrofele ecologică și digitală nu amenințau.
De ce anormalitatea a devenit între timp normalitate? De ce tocmai cei care apelează la valorile europene – de la libertatea de gândire, la răspundere și dreptate – sunt atacați de noi politruci, care nu știu ce înseamnă nici măcar parolele pe care le vântură și din care trăiesc – „iliberalism”, „populism”, „asiatism”? De ce azi până și cei care vorbesc de negocieri și pace trebuie să se apere? De unde alunecarea în clișee a cugetării interogative și deschise, care a asigurat odinioară propulsia Occidentului? De unde, în loc să se dezbată opiniile, se face loc etichetărilor grăbite? De unde, într-un cuvânt, declinul?
Desigur, este de domeniul evidenței că viața Europei unite s-a schimbat. Până la administrațiile asigurate de Jacques Delors și Romano Prodi, ca să localizăm faptele în timp, mai conta proiectul inițial al unificării europene, cu respectul său pentru persoană și voința statelor naționale și cu opțiunile favorabile democratizării, cooperării, pentru a reduce decalajele, și valorificării moștenirii europene.
Ulterior, însă, tocmai ceea ce a avut mai de preț Europa, deschiderea minților, a intrat în canavaua unui birocratism sterp, întreținut de o tehnocrație incompetentă și perpetuat prin decidenți depășiți de rol, care au restabilit vechi năravuri: servilism în loc de principii, manipulare în loc de democratizare, colonizare în loc de cooperare. Cu efecte dramatice, mai cu seamă în țările care țin greu ritmul: cariere de ocazie în loc de pricepere și trădare a propriei țări în folosul unor clici. Și mai ales oportunism înfloritor, mulți aleși de azi devenind proeuropeni după ce s-au lămurit care sunt decidenții mai tari și s-au lipit de aceștia. Încât s-a ajuns înapoi, oarecum în anii cincizeci, când slujirea politicii momentului crea șansele, împărțind cetățenii în buni și răi. În acest context, yesmeni ahtiați de funcții și bani, dar incapabili să ducă mai departe proiectul european, au proliferat.
Am dat diagnoza în consecință. Am argumentat că Europa intră în formele „societății nesigure” (Societatea nesigură, 2016), în care „legitimarea democratică” este desconsiderată (Statul actual, 2021), în care se cultivă mediocrația și stupidocrația, în locul meritocrației de care democrația era legată la origini (Soarta democrației, 2022), în care se îmbrățișează scindarea lumii până și la nivelul sportului și al muzicii (Lumea scindată, 2023). În felul acesta, se trece nu la capitalism sau socialism, ci la un „societalism”, în care se accentuează libertățile, dar sub controale care penetrează până și viața intimă (Stăpânirea complexității, 2023), iar conducerea s-a mutat departe. Diagnoza astfel articulată am și prezentat-o de multe ori, în țară și în afara ei.
Faptele consemnate de istoria realistă, scrisă în Germania, în SUA, în Franța, în Rusia, în Anglia, în China, confirmă diagnoza. Am văzut lucrurile așa cum le văd oameni cu capul pe umeri chiar și în condițiile vastei propagande care deturnează azi de la valorile veritabile.
Într-adevăr, de unde schimbările care justifică să se vorbească de declin? Răspunsul meu nu are cum să fie liniar, dar caut să-l formulez simplu, pe înțelesul fiecăruia dintre noi care-și pune întrebări.
Încep cu observația că ceea ce trăim este făcut nu de vreo forță misterioasă, nu de altcineva decât de oamenii în carne și oase care sunt. Ei își fac viața lor și a celorlalți așa cum le este capacitatea. Azi, totuși, nu-i copleșește nici istoria și nici alte forțe din univers. Nu-i poate copleși decât dezorientarea și o voință precară.
Acțiunile care condiționează normalitatea vieții sunt pe un evantai larg – instrumentale, strategice, comunicative, dramaturgice, etice, de informare publică, emancipative, în raport cu absolutul. Alegerea unora sau altora și, cu aceasta, a bogăției sau sărăciei, stă sub cupola reflecției și este la îndemână.
S-a ajuns într-o situație în care „geografia subiectivității” condiționează lumea. Așa cum gândesc oamenii, este, în consecință, și realitatea vieții lor. Normalitatea se păstrează sau se deteriorează de la cap.
Trăim în societăți care au în compunere subsisteme de mare pondere, precum economia, politica, tehnologia și armata, cultura. Subsistemul politic conduce, însă, societățile, încât de viziunile și deciziile acestuia depinde cea mai mare parte a vieții oamenilor.
S-a ajuns și într-o situație istorică în care este nevoie de evaluări mai adânci decât cele aflate în circulație. Socialismul răsăritean a sacrificat democrația și valorile pe care aceasta le implică. Neoliberalismul, care l-a înlocuit, a instalat însă o competiție pentru resurse și poziții de decizie care a adâncit clivajele, crizele și neputința.
Știm prea bine că este în tradiția americană ca orice administrație să vină la Casa Albă cu o concepție asumată. Ține de anvergura acestei tradiții. Discursul inaugural al lui Joe Biden, din 2021, a promis o reangajare a democratizării în America și în lume, sub deviza clasică, de la Thomas Jefferson și James Madison, la John Dewey și John Rawls: „libertate și democrație pentru toți”. Am formulat atunci întrebarea: Cu noua administrație, „va izbuti oare America să dea tonul la o reîmprospătare a democrațiilor?” (Ordinea viitoare a lumii, 2023, p. 289). Azi se poate spune că rezultatul administrației este mai curând inducerea unui declin care îngrijorează tot mai mulți oameni.
După toate indiciile, declinul se datorează, pe de o parte, preluării politicii interne în termenii unui „progresism” rupt de marea tradiție americană și, pe de altă parte, abordării politicii internaționale în termenii neoliberalismului popperian, el însuși rupt de tradițiile istoriei.
Cum se știe, „progresismul” are ca temelie prima frază a Constituției americane: „Noi, poporul Statelor Unite, pentru a forma o Uniune mai perfectă, pentru a stabili justiția, pentru a asigura liniștea internă, pentru a asigura apărarea comună, pentru a promova bunăstarea generală și pentru a asigura binecuvântările libertății pentru noi înșine și pentru posteritatea noastră /…/”. „Progresism” (sau „progressivism”) s-a întitulat viziunea lui Theodore Roosevelt sau Woodrow Wilson, care au lansat reforme de ameliorare a condiției muncitorilor industriali și a fermierilor, în opoziție la concentrările de bogăție, pentru a converti în realitate prevederile constituționale. „Progresismul” a accentuat răspunderea socială și instituțională pentru aplicarea democrației americane. Exponenții săi au acționat în favoarea extinderii bunăstării și egalității în societate și au tematizat democrația și „conducerea de sine (self-rule)” a individului.
În coaliția de susținere a administrației Joe Biden, „progresismul” a fost însă desfigurat și redus la o exploatare a libertății fără răspundere. Focusul său au devenit atitudinile de respingere, precum în campania „woke”, iar obiectiv cheie a devenit liberalizarea sexuală, culminând cu schimbarea sexului, precum în mișcarea „transgender”. Însuși președintele și-a declarat sprijinul pentru aceasta în discursul său despre Starea Uniunii (2024). Din ceea ce se petrece în jur, ne dăm seama ușor ce declin s-a indus nu numai în raport cu „progresismul” din tradiția instituțiilor americane, ci și în raport cu înțelegerea de sine a culturii moderne și a omului.
Au fost pe scena istoriei multiple neoliberalisme, cu atuuri diverse. Varianta care s-a adoptat din anii nouăzeci încoace – popperismul – nu numai că a fost din capul locului cea mai slab fundamentată istoric, juridic și sociologic (lui Karl Popper i s-a spus aceasta direct, deja în anii șaizeci, apoi, din nou, mai târziu!), dar a și antrenat societăți întregi în cea mai gravă criză a modernității târzii. Sub deviza, firește atrăgătoare, dar elaborată simplist, a „înlocuirii autoritarismului cu democrația”, neoliberalismul popperian a dus în lume la o conflictualizare ce se agravează și împiedică soluțiile. Aceasta, în timp ce justifică autoritarisme penibile, în care până și prevederile democratice din constituțiile anilor nouăzeci sunt trădate! A devenit clar că în capabilitatea popperismului nu stă altceva decât un darwinism social asezonat cu folosirea științelor actuale.
Nu era, desigur, de așteptat ca popperismul să fie ales ca viziune de politică internațională. Alegerea însă nu a unei abordări americane, ci a unei concepții, ca cea a lui Karl Popper, distantă și de democrație și de cunoașterea lumii și istoriei, s-a dovedit a fi sursă de primejdii. Cu siguranță, în America se va examina în curând situația în care s-a ajuns și se va face lumină. O supraputere hegemonică precum SUA, cu tradițiile ei de gândire liberă, nu se lasă, totuși, confundată cu această ideologie sumară. Tradiția propriu-zis americană are, totuși, în sine alternative incomparabile – de pildă, pe John Dewey, cu tema grandioasă a „democrației ca formă de viață” și greu egalabila sa cunoaștere a societății moderne.
Deocamdată, însă, cu popperismul în brațe, o administrație în funcțiune, care dispune, din nefericire, de instrumentele de putere ale unei națiuni mărețe, stă în fața lumii, dar nu are soluții viabile. Desigur, Joe Biden nu este întreaga Americă și, orice se spune astăzi, treptat se va vedea că abordarea sa a politicii internaționale nu ține de miezul intereselor americane. Cei mai buni cercetători americani ai politicii internaționale o spun clar. Deocamdată, însă, ea și-a găsit acea pasivitate inertă din societăți actuale care lasă loc soluțiilor intenabile, iar, în Europa, prea mulți, nefiind în stare de abordări proprii, vor doar să profite de cupola celui puternic.
Prin urmare, aici, în desfigurarea „progresismului” și în adoptarea neoliberalismului popperian, văd sursa principală a declinului ce are loc astăzi chiar în democrații. Destui decidenți ai acestora au devenit doar mimetici. Așa se face, de exemplu, că se pot cita puține democrații în care a avut loc un referendum sau o altă consultare națională a cetățenilor pe tema de gravitate maximă a „păcii” sau „războiului”. Doar că aflăm acum că decidenți care au îmbrățișat războiul își trimit mesageri de cealaltă parte a politicii americane, pentru a semnala că pot privi și altfel. În orice caz, declinul va putea fi curmat de o schimbare la nivelul conducerii Americii, pe care evenimentele noi de pe scena americană o fac probabilă.
Nu este european care să nu fie contrariat de „noile culturi” care intră în viața comunităților. Nu este european onest care să nu fi plătit pentru aventurile Uniunii Europene din acești ani.
Ca să rămân doar la al doilea aspect, Europa plătește cele mai mari costuri ale unei conceperi eronate a politicii ei internaționale într-o epocă de complexitate aparte. Destul să luăm în seamă eforturile de a transforma Europa într-o remorcă, cu secundarizarea în lume a Germaniei și a altor țări europene, după ce motoarele Franței au fost stinse, ca să nu mai vorbim de acțiuni reprobabile, precum subminarea de regimuri legitime sau lovirea conductei de petrol din Marea Nordului.
Niciun fapt concret nu justifică filosofemele de genul „vremurile sunt complicate”, „situația internațională este amenințătoare”, „vechi imperii țes planuri”, încât ar fi nevoie de înarmare și ostilitate. Așa cum constată cei mai competenți istorici ai contemporaneității și cei mai exigenți cunoscători ai relațiilor internaționale, nu există un asemenea fapt. Astfel de panseuri alimentează doar noi profitori în societățile de azi și le afundă și mai adânc în crize.
Europa de azi înfruntă însă în plus, pe lângă efectele orientării ei din ultimii ani, reziduuri nerezolvate ale istoriei ultimului secol. Să rezumăm și aici.
Se perorează, desigur, mult pe „respectarea ordinii recunoscute internațional”, iar naivilor li se arată insistent cu degetul spre cei de altă părere, în scop evident manipulativ. Numai că nu există în fapt o asemenea ordine. Ca să fim clari, cum am mai spus, nu au fost încheiate tratatele necesare reglementării geografiei politice în urma celui de Al Doilea Război Mondial și a „războiului rece”. S-au adoptat, în circumstanțe diferite și sub presiunea lor, tratate de pace (Paris 1947), acorduri (Helsinki, 1975), memorandumuri (de exemplu, Budapesta 1994), dar nu tratate de consacrare a situației. Unele dintre aceste înțelegeri nu au fost nici măcar ratificate. Or, se știe dintotdeauna că „ordinea recunoscută internațional” este ordinea tratatelor ratificate.
Un foarte calificat constitutionalist german, devenit președinte, a observat că nimeni nu a avut după Al Doilea Război Mondial mandat să negocieze geografia politică a Europei. Reagan, Gorbaciov, Bush, Baker, Kohl știau aceasta și era în preocuparea lor. Dar, odată cu ieșirea lor din scenă, prin forța lucrurilor, cei care au venit la decizii nu s-au mai ocupat de problemă. Destul de repede au prevalat nu rațiuni ale vieților de stat, ci atracția aventurii – în fapt interese de reaprindere a conflictelor în Răsărit și de demantelare a unor rivali, sau măcar de controlare a lor. De aceea, până și înțelegerile de la sfârșitul „războiului rece” au fost încălcate.
Războiul actual din Europa Răsăriteană ține și de urcarea la decizii a noi generații. Incapabili să continue proiectul deschis de înțelegerile creatoare de istorie Nixon-Kissinger–Mao Zedong–Ciu Enlai și, mai târziu, de acordurile Reagan–Gorbaciov–Bush–Kohl, noi decidenți nu sunt capabili să găsească alte legitimări ale puterii lor decât prin conflictualizare. Stupefiant, până și pacifiști de până mai ieri vor acum războiul și se pun în fruntea vociferărilor.
Am spus-o cu toată claritatea la Alba Iulia, în 12 septembrie 2022 și în analize ulterioare, că războiul din Ucraina are fundalul istoric cunoscut, dar provine din chestiuni nereglate ale trecutului. Este vorba, concret, de amânarea abolirii până la capăt a pactului Ribbentrop-Molotov și de confuzia creată prin trecerea la un moment dat a Crimeii în administrația ucraineană, prin decizii ale conducerii sovietice. Ceea ce am spus în acea declarație și optica abordării mele se confirmă zi de zi.
În acest moment, războiul din Ucraina se lățește. Am mai arătat de asemenea, că atunci când se amplasează rachete la Kiev, geopolitic China nu are cum sta pasivă. Ea vine de acum pe terenul Europei cu forța ei considerabilă, nu doar economică,. Iar acest demers s-ar trata greșit dacă i s-ar aplică același popperism.
Mărginiți în viziune, unii speră în izbucnirea războiului americano-chinez, considerând că Joe Biden va favoriza conflicte, chiar dacă dăunează tuturor părților. Pe cât cunosc, acest război rămâne improbabil – cultura pragmatică comună celor două popoare și interesele lor fundamentale întrețin deocamdată pacea, cum am scris în alte locuri (Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2017; China ca supraputere, 2020). În definitiv, dintr-un război al supraputerilor nu ies învingători, pierzătorii fiind de toate părțile.
Dar este în același timp de observat că nu va fi pace în lume fără normalizarea geografiei politice europene, denunțând vestigiile ultimului război mondial și ale „războiului rece”. Ceea ce înseamnă revenirea la tratate de securitate convenite între țări – fără de care nu poate fi drept internațional. Abia prin acestea, după ce se iese din ideologii politice aplicate relațiilor internaționale, precum cea a popperismului actual, și prin reafirmarea suveranității națiunilor, poate începe normalitatea.
Autor: Andrei Marga