Pregătit în filosofia și sociologia contemporană, în capitole economice, juridice și psihologice cheie ale abordării modernității târzii și cu experiența conducerii și administrației, am făcut parte din guverne de după 1996. Sincronizarea țării cu democrația lumii libere era atunci scopul.
Am lucrat la conceperea și aplicarea reformei educației naționale din anii nouăzeci, care, precum în alte țări, a schimbat în bine lucrurile, a avut ecou internațional și a contribuit la integrarea României în noua configurație a lumii. M-am exprimat și asupra altor reforme. După ce s-au primit invitații pentru intrarea țării în NATO (1996) și UE (1999), am atras atenția, la rândul meu, asupra faptului că nu va fi indiferent cine ajunge să decidă direcția României. Cum unii au reperat recent, am spus că nu pe orice mâini o țară devine liberă și emancipată.
Nepregătirea și lipsa civismului la inși care se profilau atunci în politica dâmbovițeană mi s-au părut îngrijorătoare. Cunoșteam carențele Constituției din 1992 – de pildă, reducerea „demnității umane” de la un principiu constituțional, la o simplă valoare, recursul în exces la „desemnări personale”, puterea fără noimă dată persoanei președintelui, centralismul etc. – dar am respins luarea legii fundamentale ca plastilină în mâna celor care ajung la decizii. Nefastă mi s-a părut și ceea ce se anunța – voința de schimbare a Constituției prin prelungirea mandatului prezidențial, transformarea procurorilor în magistrați, mituirea magistraților prin venituri speciale, implicarea noii Securități în economie și politică, cu deschiderea ușilor pentru falsuri și persecuții. Am considerat critic privatizările care aduceau de fapt peșcheșuri. Distructive mi s-au părut scindările de partide, datorate nu prisosului de idei, ci găștilor create pentru acapararea puterii.
Am semnalat că se distrug reforme ale anilor nouăzeci din nepricepere și proastă înțelegere a instituțiilor, ceea ce va costa (vezi Speranța rațiunii, EFES, Cluj-Napoca, 2006). Starea în care a fost adusă treptat educația națională – în aceste zile „România educată” fiind plasată pe ultimul loc în Europa – este confirmare a avertismentelor. Apoi, am arătat că România începutului de secol a intrat într-o „o criză multiplă: financiară, de capacitate administrativă, de calificare a celor care conduc și de motivație a cetățenilor” și că aceia care iau deciziile „au o problemă nu atât de generație, cât de educație”. Cu o „prea sumară imagine asupra societății /…/, ei au lăsat societatea la îndemâna unui populism care avea să dea un mussolinism degradat” (România actuală. O diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p.111). Țara s-a pricopsit cu acesta. La sintagmele sub care am descris situația apărută – „scăderea motivației muncii”, „falsa politizare”, „boala protocoalelor secrete”, „prăbușirea profesionalismului”, „lipsa programelor” (detaliat în România în Europa actuală, Libris Editorial, Brașov, 2019) s-au adăugat „vechi năravuri – impostori ajunși la decizii, birocrație sufocantă, funcții care nu se justifică, titrați care nu știu să facă ceva, universitari fără valoare – semnalate insistent de la Spiru Haret, Virgil Bărbat, Constantin Rădulescu-Motru, Liviu Rebreanu, Constantin Brâncuși încoace” (p. 62).
Am lansat cu ani în urmă tema „reconstrucției” plecând de la reformele anilor nouăzeci. Situația a evoluat însă, încât am chestionat „statul avariat”, „trecerea la prostocrație”, „președinția africană”, „politica externă de amatorism și excursii”, „declinul universităților”. Am arătat că legislația are lacune adânci ținând de orientarea confuză de bază și de elaborarea juridică, încât este nevoie de „legi ale reconstruirii”. „Ar fi de început cu legea abordării bunurilor naționale, care să pună capăt jafului și să restaureze controlul statului asupra resurselor proprii în condițiile democrației. Acest demers nu înseamnă nici etatizare, nici socializare a proprietății, nici izolare de piața internațională, ci soluție pe care o practică democrațiile avansate de azi. Ar fi de continuat cu legea interesului public. Prea multe legi în România actuală favorizează încălecarea interesului public de către interesele unor grupuri ce se dau drept public. Ar fi de mers mai departe cu legea meritocrației și a concursurilor, în care să conteze pregătirea și meritul persoanei. Cetățenia democratică, interesul public și meritocrația merg doar mână în mână. Ar fi de înaintat cu legea protecției naturii. În domeniile latifundiar și imobiliar, România a fost și este abuzată fără precedent, încât trebuie reglementări dincolo de interesele unora sau altora. Ar fi de încheiat acest prim pachet cu legea valorificării, în interesul cetățenilor, a poziției României ca parte a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice și a parteneriatelor. Apartenența la Uniunea Europeană și la Alianță sunt realizări istorice ale României. Ea se cere, însă, valorificată competent” (Emanciparea României, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2023, p. 246). Aceste legi ar fi începutul, plecând de la care, prin dezbateri publice, vor putea fi reactualizate alte legi și vor putea fi adoptate legi de lărgire a libertăților și drepturilor cetățeanului.
Fapt este că România și-a oprit repede democratizarea începută în 1989 și a pierdut astfel industrie proprie, bogății naturale, încrederea în sine, populație, devenind campioană a emigrării pe timp de pace. A devenit oripilantă anvergura corupției! Cetățeanul nu mai obține ceea ce i se cuvine în țara lui pe căi firești ale unui stat. Ironie a istoriei, se ocupă acum de corupție tocmai inși cu funcții rezultate din corupție.
Am avertizat adesea asupra acestor lucruri nu din poziția de interesat. De altfel, am declinat repetat candidaturi la parlamente, la ministere și în altele, știind cât de mari sunt forțele falsificării voinței cetățenilor. Am vrut să rămân dedicat documentării, reflecției și scrisului, pe care le-am practicat constant. M-am bucurat de titluri în afara țării, dar le-am refuzat în țară socotind că nu este demn a le accepta în grava confuzie a valorilor din România de azi.
Este acum de bon ton să se acuze că „nu s-a făcut nimic vreme de peste 35 de ani!”. Sunt de altă părere. Nu au fost ani doar de rateuri, chiar dacă se plătesc vădit costurile abuzurilor de după 2000. Economiști de frunte din țară și din afara ei au dovedit că mărimea „distrugerii de unități economice și a jafului” a fost unică în România, dar nu putem confunda orice reușită, cu frauda. Chiar dacă evoluția țării nu este cea dorită de cetățenii ei, care spun, la orice sondaj, că „direcția este greșită”!
Oriunde te afli în țară și discuți, concetățenii se plâng de starea de lucruri. Mulți mă întreabă ce-i de făcut.
Desigur că schimbare dorită există și în România, ca în orice altă țară, dar este prea puțină și chinuită. Crește, pib-ul, cum încerca să se justifice autorul „statului eșuat”, dar depinde cum se calculează acesta, care-i structura și cui i se datorează. Deocamdată, spus cu tristețe, satisfacția trăită larg de cetățeni este aceea că, la rigoare, se poate emigra. Sau măcar că-și pot trimite copiii în străinătate, să-i știe feriți de amatorismul și abuzurile de acasă. Mulți oameni trăiesc din banii care vin din afară.
Pe scena țării s-au acumulat probleme redutabile: persistența sărăciei și a nedreptăților brutale, îndatorarea externă peste puteri, nivelul jalnic al demnitarilor, descalificarea justiției, continua fraudare a alegerilor, ocolirea perseverentă a meritocrației, amploarea foloaselor necuvenite, incapacitatea de a da un program, absența dezbaterii publice, falsificarea aproape a orice. Un psihiatru român a propus în discuția internațională diagnoza „societății minciunii”. Se citește cel mai puțin pe cap de locuitor în Europa, iar analfabetismul funcțional bate recorduri.
Situația de azi se mai poate curma acum doar schimbând decidenții prin alegeri anticipate, oricât de peste mână par ele. Decât băltirea în mediocritate și abuzuri, mai bine o schimbare curajoasă, care ar redeschide orizontul normalității. Iar această evaluare se va confirma!
Democrația, câtă era, a fost lovită în România actuală de șefi recenți ai liberalilor și ai social-democraților. Rareori în istoria țării, în contexte cu oportunități, s-au jucat roluri mai dăunătoare și mai blamabile decât cele ale președinților și prim-miniștrilor din anii 2022-2025. Aceștia nu au învățat că nu se fac coaliții ale confiscării puterii cetățenilor fără să condamni țara la înapoiere. Că nu este democrație unde cetățeni de altă părere, care respectă constituția democratică, sunt segregați ca „extremiști”. Că nu este democrație unde procedura se opune opiniei cetățenilor sau se blochează accesul celor calificați la decizii de către o „majoritate”. Că democrația și incultura civică nu merg împreună. O astfel de „democrație” este penibilă invenție a unor parveniți.
Ea amintește că, după 1989, în România s-au inventat mai sistematic decât în orice altă țară din regiune piedici pentru ascensiunea la decizii a cetățenilor pricepuți. Țara s-a privat astfel de numeroase minți calificate. În 2025, procuratura indigenă, la presiunea propagandei și a noilor decidenți aflați în căutare de justificări, inventează „pericolul legionarilor” – o altă diversiune, în vreme ce România are nevoie de o democrație meritocratică, nu de mascarea adevărului.
În fond, de ce nu li se permite oamenilor pregătiți accesul la decizii? Este destul să fii doar integru ca să-ți dai seama că puțini, dintre militanți, cunosc azi economia reală a țării precum Marius Lulea, că nimeni nu stăpânește mecanismele dezvoltării interne precum Petrișor Peiu, sau chestiunile juridice cum o fac Gheorghe Piperea și Ingrid Mocanu, ori ramificațiile politicii externe precum Adrian Severin și Dan Dungaciu, sau ale educației, precum Laurențiu Mușoiu, ori ale culturii precum Sorin Lavric, Mihai Neamțu și Alexandru Petria. Puțini au acoperit țara precum George Simion. De ce să fie excluși de la decizii concetățeni competenți de către inși fără calități și merite?
În jocul politic european, se regăsesc azi diverse politici: „social- democrația”; „neoliberalismul popperian”; „ecologismul”; „progresismul”; „conservatorismul”; „creștin-democrația”, cu destule interferențe între ele. Nu analizez în acest loc cât de repetitiv este acest cadru și cât de mare este nevoia înnoirii.
Spun însă că acest cadru a acumulat degradări în Europa. De pildă, „creștin-democrația”, deși are resurse (de exemplu, nu poți asigura astăzi coeziunea internă și nici pacea fără valoarea creștină a „iubirii aproapelui”), a cedat presiunilor neoliberale la practicarea corupției și a îmbrățișat falsa formulă a „popularilor”. Social-democrația se ocupă abia în trecere de sărmani, fiind mai mare atracția pentru activiști de a participa la devalizări. Liberalismul care cultivă libertățile și drepturile imprescriptibile ale persoanei a mai rămas cu numele – urgența printre noii „liberali” având-o, cum se vede frecvent, extorcarea resurselor. „Progresismul” clasic al Americii, preocupat de crearea de posibilități ca oricare cetățean să se bucure de libertățile și drepturile constituționale, a fost înlocuit de Joe Biden cu politica „schimbării sexului”, iar unii își închipuie că acesta ar fi ultimul cuvânt al democrației.
Din păcate, în România recentă niciuna dintre politicile democratice ale modernității nu a fost asumată până la capăt. Pe de altă parte, nu se poate trăi politic din mimetism și nu se poate copia Donald Trump – cu a sa concepție asupra deciziei politice, care dă prioritate inițiativei coagulante a personalităților. O concepție, desigur, care pune în față apărarea de valori ce țin de civilizația occidentală însăși – familia tradițională, religia, libertatea persoanei, pluralismul, statul de drept, pacea prin înțelegerea supraputerilor – și apelează la democrația care a însuflețit America la origini. Revenirea la aceasta ar trebui să inspire.
„Conservatorismul” poate fi călăuză, atunci când ai mult de conservat – în cazul Americii nu doar valori, precum cele amintite, ci și fructele unei dezvoltări istorice de fapt unice. Sunt și alte țări în care „conservatorismul” are acoperire, încât el este votat la alegeri, iar succesul politic este astfel asigurat.
În acest moment, ca lecție din astfel de experiențe pentru țări care au încă mult de construit, pentru a putea conserva ulterior, eu aș lua însă ceva ce face posibilă creația. Este vorba de patriotism. Cum bine spunea Richard Rorty, într-o exemplară instruire a stângii americane de la finalul secolului trecut, „mândria națională este pentru țări ceea ce este respectul de sine pentru indivizi: o condiție necesară a ameliorării de sine” (Richard Rorty, Acheving Our Country, Harvard University Press, 1997). Celebrul gânditor a respins topirea neoliberală și străină de valori a realității istorice în competiția de pe piață și a remarcat, la rândul său, eșecul zdrobitor al lui Karl Popper în a-l înțelege pe Hegel (p. 20). Peste toate, patriotismul este implicat în politică, dar este mai mult decât politică curentă – el poate deschide orizonturi noi și poate smulge din crize.
Azi are trecere formula „suveranism” vs. „globalism”. Ea are acoperire, dar riscă să simplifice lucrurile și să nu aibă atracția scontată.
Fără îndoială, trebuie luate în serios prevederile din constituțiile democratice de astăzi. Acestea sunt clar suveraniste. Vezi și în Constituția României, 1991, art. 2: „Suveranitatea natională apartine poporului roman, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum și prin referendum”. De altfel, titularul de la Sorbona, Pierre Manent (La raison des nations, Gallimard, Paris, 2006), observa judicios că nici nu este posibilă democrație în afara suveranității naționale. „Suveranismul” de azi pune în valoare acest fapt, pe bună dreptate. Trebuie luate în serios, de asemenea, prevederile din tratatele Uniunii Europene, care sunt ale relațiilor dintre state suverane, ce-și delegă, în scopuri circumscrise, anumite competențe.
Sunt însă de luat în serios și pledoariile unor cunoscători profunzi ai lumii (Henry Kissinger, Jeffrey Sacks, Habermas, Streck și alții) pentru un suveranism sincronizat. Eu aș spune că termenul suveranist este justificat și suficient pentru mișcarea contemporană preocupată să valorifice suveranitatea statală într-un context, dar nu acoperă destul atunci când ne referim la concepția asupra lumii actuale. Între altele, suveranist procedează și „neoliberalii” popperieni de azi, care exploatează cum pot suveranitatea propriului stat pentru combinații vecine cu măsluirea.
Sunt de părere că trebuie găsit un termen mai cuprinzător pentru a desemna concepția politică ce vrea azi să fructifice suveranitatea statală. De aceea, consider că termenul „patriotism” este mai adecvat.
În orice caz, „suveranismul”, la rândul său, are de luat în seamă o realitate nouă. „Globalitatea” sau interdependența țărilor și popoarelor la scara planetei este fapt. „Globalizarea” este o politică economică de stimulare a dezvoltării prin tarife vamale, cu rezultate duale, unele aducătoare de șanse de dezvoltare rapidă, altele dificile pentru țări care nu au cu ce concura pe piața liberă. Iar „globalismul” este ideologia potrivit căreia lumea ar avea nevoie de un centru de comandă. Este cazul ca „suveranismul” să opună ideologiei „globalismului” argumente mai amănunțite și să-și elaboreze opțiunile încât să facă față „globalității” dependențelor și „globalizării” economiilor. Conceptualizat până la capăt, „suveranismul” este însă „patriotism”.
Totodată, trebuie bine înțeles că „suveranismul” are ca vârf de lance suveranitatea statală. Azi, în epoca migrărilor ample de populații, ca urmare a sărăciei, războaielor și, desigur, a intereselor de valorificare a capitalurilor, „suveranismul” are de asumat că națiunea pe care o implică inevitabil nu mai poate fi decât națiunea civică, organizată pe bazele libertăților și drepturilor individuale inalienabile și ale unei democrații curate.
Desigur că discutarea concepțiilor nu-i atrage pe cei care decid direcția României. Asistăm, de altfel, la scăderea continuă a nivelului lor. Destul să amintim, de pildă, remarci despre reprezentanți români făcute de omologi: „au scăpat ocazia să tacă”, spunea la un moment dat un președinte francez, „mai avem ceva de discutat?”, întreba cancelarul federal văzând că interlocutorul nu emite vreo idee, „lasă-mă cu de astea!” exclama exasperat alt președinte, „faceți prea confuzii” le replica responsabililor carpatici un renumit purtător de cuvânt. Ca să nu mai menționez uimirea produsă de potlogăria interzicerii de la București a contactelor ambasadei României în Beijing sau evaluarea de către Donald Trump a românilor, dar nu și a decidenților țării, ori de luarea de către europeni ca imaturi a acestora din urmă.
Nu se poate contesta că în România ajung demnitari ai statului inși care nu au pregătirea în regulă și mint copios despre cv-ul lor. Azi se bat noi recorduri ale falsificării. Infantilizarea demnitarilor pare un blestem.
Lipsite de personalități cultivate, în țara noastră, partidele s-au grăbit să disprețuiască doctrinele. Nu vezi azi vreun teoretician de calibru la partidele care guvernează, sufocate mai curând de găselnițe și de securism. Nepriceperea sare în ochi la tot pasul. Ea se vede, de pildă, în confundarea „proeuropenilor” cu adepții precari ai unor partide ai căror șefi încalcă pe șest democrația. Se vede în confundarea „reformei” cu schimbări de taxe. Se vede în ignorarea împrejurării că „progresismul” este o concepție americană preocupată de a face, economic și social, astfel încât fiecare cetățean să se bucure de avantajele Constituției (1787) și a fost ilustrat de administrații precum Theodore Roosevelt, Woodrow Wilson, Franklin Delano Roosevelt – încât el nu se confundă cu apelul la schimbarea de sex ca măsură socială!
În 2012 am declarat în Parlament că România are de valorificat în politica externă calitățile de membru al alianței occidentale, al Uniunii Europene și parteneriatele, dar procedează rațional relansând cooperările cu China, Rusia, Turcia (Romeo Couți, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu Andrei Marga, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, p. 11). Actualitatea declarației nu contenește să crească.
Dacă arunci însă o privire în ceea ce se debitează în scris sau în televiziuni te îngrozesc ignoranța și inconștiența cu care unii atacă China, Rusia, Turcia, mai nou SUA. S-ar putea face antologii de stupidități în dreptul câtorva, care trăiesc, se pare, din falsificare. Nu se înțelege că geografia și resursele stabilesc cadre ale relațiilor unei țări și că s-a intrat într-o lume condusă de „geometria variabilă a supraputerilor” (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2023). În plus, ura este primitivă și nu ține loc de politică externă. Nici nu există o analiză a regimurilor actuale, cum se înșală prea mulți – în fapt, unele „democrații” sunt mai autoritare decât rivalele lor. Oricum, este sigur că nu la Cotroceni se stabilește sensul istoriei universale și că românii merită să fie, la rândul lor, informați corect din diverse surse.
Cu SUA este de cooperat în cele mai variate domenii, dar, înainte de toate, este de învățat ce înseamnă și ce poate face democrația. Experiența ei rămâne reper. Cu China procedează greșit cine nu dezvoltă relații oricât de extinse. Cu Rusia, dezvoltarea s-ar cuveni să fie la fel. Totodată, este de stat la o discuție calmă, încât să nu mai fie temeri și să nu mai rămână teren pentru cei care trăiesc din conflictualizări. Turcia este un dinamizator regional tot mai important, în condițiile modernității. În orice caz, României nu-i face deloc bine politica externă coborâtă în incultură și trivialitate din zilele noastre.
Politica este subsistemul conducător al unei societăți moderne, încât nu este ieșire din crize fără politică. Azi, rezolvă problemele cetățenilor și cunosc dezvoltări acele țări în care politica constă în „asumarea de sine” – asumarea propriei dezvoltări, cu propriile abordări și forțe, în condițiile libertăților și democrației. Este ora patrioților – în înțelegerea plenară a termenului. Patrioții proclamă suveranitatea statului și resping, totodată, malversațiunile și daunele aduse în zilele noastre de inși puși pe falsificare. Europa unită nu va ieși din noua ei criză fără a reveni la patriotism și fără a-și reafirma valorile înscrise în tratatele de bază care au creat-o. (Din volumul A. Marga, Noua criză a Europei, în curs de apariție)
Sursa: <ahref=”http://www.andreimarga.eu“>AndreiMarga</a