În anii optzeci, China conta ca cea mai populată țară din lume, dar împovărată de dificultăți. După 1978, când Deng Xiaoping a lansat reformele, cei cu simț istoric au socotit-o supraputere emergentă. Cu proverbială modestie, exponenții ei o prezentau însă drept „țară în curs de dezvoltare”.
Desigur, orice țară știe mai bine ce are de făcut, numai că nu mai poate fi doar „în curs de dezvoltare” o țară care trimite nave în cosmos, preia întâietatea în construcția de mașini, medicină și electronică, cu realizări exemplare în varii domenii. Chinezii, însă, cugetă și performează, abia apoi se mândresc.
Istoriile constată schimbarea lumii ca urmare a ascensiunii Chinei la rangul de supraputere. La rândul meu, am semnalat-o la timp (A. Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2012). Fapt este că, dincolo de discuția despre polaritate, relația SUA-China este azi cea care determină mersul lumii.
Dar, pe fondul războaielor actuale, având în vedere străvechea înțelepciune cultivată în China, politica „armoniei”, și dezvoltarea impetuoasă din ultimele decenii, ceva este și mai nou. Multe țări, dar și gânditori din SUA și Europa, privesc acum spre China ca șansă de schimbare benefică într-o lume intrată în criză după 1991.
China nu este doar populație, cum s-au înșelat destui (începând cu Gunar Myrdal, Asian Drama: An Inquiry into the Powerty of Nations, 1968). Ea înseamnă în zilele noastre performanțe de înaltă competitivitate și, înainte de toate, angajare cu succes pentru inovație. Cum s-a scris, „secolul al nouăsprezecelea a fost secolul Europei, cel de al douăzecilea a fost secolul american. Secolul douăzeci și unu, potrivit celor mai multe predicții la trecerea în noul mileniu, va fi secolul Asiei. Eroare: va fi secolul chinez” (Theo Sommer, China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, 2019). Simptomatic, Casa Albă declarase deja că centrul lumii se mută din Europa la Pacific, cu China în față.
La orice retrospectivă, se poate constata că înțelegerile Nixon-Mao Zedong-Ciu Enlai, consemnate în Comunicatul de la Shanghai (1972), au fixat cadrul politicii la scara lumii. În definitiv, și cotitura din Europa Răsăriteană din anii optzeci, în direcția democratizării, care a culminat cu reunificarea Germaniei, a devenit posibilă sub noile relații americano- sino-sovietice configurate atunci.
Nu fac aici analiză. Am făcut-o în alte locuri. Trebuie însă spus că România are nevoie stringentă de schimbare în relație cu China și de redeschidere. În acest orizont, evoc felul în care am abordat marea țară de la Răsărit, pe care, de altfel, cursul istoriei l-a și confirmat.
Generația mea a mai avut prilejul unui contact livresc cu China în studenție. La cursul de filosofie antică, D. D. Roșca începea cu gândirea chineză, iar Lao Tzu, Confucius, Mencius se citeau. Odată cu mișcările studențești din 1968, se răspândea Mao Zedong. În Germania Federală, teoreticianul era larg discutat. Interesul pentru evoluția din China nu a contenit apoi să crească.
În 1997, la preluarea ministerul educației naționale, am pus problema unei relansări a relațiilor cu China. Am și elaborat un program de cooperare în educație.
La o reuniune a miniștrilor educației, care a avut loc la Paris, unde fusesem ales vicepreședinte al Conferinței mondiale a educației, am discutat relansarea cooperării cu ministrul chinez de resort. A urmat vizita oficială pe care am făcut-o în China, la invitația guvernului chinez (detaliat în „Buletinul informativ al Ministerului Educației Naționale”, editat în 1997-2000). Am văzut cum funcționează școli, am vizitat universități din Shanghai (Fudan) și Beijing, facultăți de medicină tradițională și institute de cercetare și am purtat discuții. Competența, informarea la zi, deschiderea mentală, angajarea în modernizare ale chinezilor erau impresionante. Ca și voința de cooperare cu România.
Ca orice demnitar atent la schimbări, am asumat atunci inițiative, inclusiv trimiterea de tineri români pentru a învăța chineza și, desigur, pentru a o preda mai târziu în România, precum și trimiterea de studenți pentru a se pregăti în medicina tradițională chineză. Din păcate, după încheierea mandatului meu, aceste cooperări s-au stins.
Revenit la rectoratul Universității „Babeș-Bolyai”, am fost confruntat, după 2004, cu acțiunea unor veleitari de a-l aduce în vizită pe Dalai Lama. Potrivit unui obicei prost, în loc să-și rezolve neajunsurile profesionale, unii voiau cariere ieftine prin gesturi care să placă propagandistic. Nu a trebuit să intervin, căci ministere de la acea oră au convins veleitarii că subiectul istoriei chineze îi depășește.
În 2003, Universitatea „Babeș-Bolyai” și-a asumat, în premieră în Europa răsăriteană, organizarea Conferinței continentale a universităților. Conform statutelor, oricine de pe glob putea să participe. Evident că printre cei care s-au înscris la conferință au fost reprezentanți ai Chinei continentale și reprezentanți ai Taiwanului. În situația dată, ca organizator, am discutat cu fiecare plecând de la principiul, întărit de comunicatul amintit, pe care l-am împărtășit continuu, „există o singură Chină, Taiwanul este parte a Chinei, urmând ca înșiși chinezii să-și decidă viitorul”. Participanții au salutat soluția.
Ulterior, guvernul Taiwanului m-a invitat să fac o vizită pe insulă. Nu am vrut să lezez interesele nimănui și am discutat cu părțile. Ambele au salutat vizita. Am vizitat Taipei-ul și alte admirabile locuri, am putut cunoaște dinamica viață a Taiwanului. În discuții, m-au impresionat voința de prezență în lume – miniștrii gazdă se interesau atunci insistent de prezența României în sistemul Schengen.
La invitația British Council, am fost la Hong Kong pentru a susține o conferință. Urmând sfatul lui George Călinescu, „să citești înainte de călătorie!”, am studiat dosarul celebrului mega-oraș. Nu am agreat niciodată informarea tendențioasă, tonul acru față de chinezii continentali și clișeele. Dezbaterile, cu aportul chinezilor de toate orientările, au fost însă deschise, de excelent nivel.
În 2007, am cerut fundației Hanban (Beijing), coordonatorul rețelei celor peste 1200 de institute și programe Confucius pe glob, crearea unui institut la Universitatea „Babeș-Bolyai”. Proiectul s-a realizat, încât, în 21 septembrie 2009, am inaugurat, împreună cu profesorul Du Wei, prestigiosul rector al Zejiang University of Science and Technology, din Hangzhou, partenerul desemnat, Institutul Confucius la Cluj-Napoca.
Grație personalului și asistenței din partea celor două Rectorate, institutul a devenit rapid de referință. Ca urmare, în 2011 am fost invitat, împreună cu o delegație a universității, să ridicăm premiul acordat institutului clujean pentru relevanță globală, într-o festivitate la Opera din Beijing. O festivitate memorabilă, în care voci internaționale majore au cântat din repertoriul bel canto în chineză.
Am fost de mai multe ori în China și am putut urmări impetuoasa ei dezvoltare. Shanghai Expo 2010 a rămas o piatră de hotar în lume. Invitat la aniversarea universității din Hangzhou, înființată cu susținerea guvernelor Chinei și Germaniei, am vorbit despre cooperarea academică în fața celei mai largi audiențe pe care am întâlnit-o vreodată – peste douăsprezece mii de oameni în campusul instituției. De la prima mea vizită, în 1998, la cea mai recentă, înainte de pandemie, mi-am putut da seama de schimbarea extraordinară din China, în toate direcțiile.
După ce am sprijinit deplasarea în China a multor colegi, asistenta mea a reunit articolele lor într-un volum (China în ascensiune, Ana Pantea, coord.,2011). În ceea ce mă privește, parcursesem analizele privind istoria și prezentul Chinei și am publicat un volum (Ascensiunea globală a Chinei,2016) pe care l-am amplificat ulterior (China ca supraputere, Niculescu, București, 2021), sub imperiul noilor dezvoltări.
Am fost desemnat „Senior Adviser” în Grupul consultativ internațional al Fundației Hanban, alături de doi colegi americani, un australian, un german, un maghiar, un chilian și trei colegi chinezi. Am funcționat șapte ani în această calitate și am avut ocazia să particip cu contribuții la reuniuni de cel mai ridicat nivel. La Beijing, între altele, la o dezbatere despre religie, practic unică în spațiul internațional, la Changchun și Jilin, la una despre cunoașterea istoriei, la Xiamen, în care s-a replicat inteligent defăimării, și în alte părți.
Una dintre experiențele mele în China au fost extraordinarele librării de la Beijing, Shanghai, Nanjing, Hangzhou. Acestea prezentau pe larg și liber beletristica și restul literaturii din lume – inclusiv literatura anticomunistă, în chineză și în limbi diverse. M-a interesat însă în primul rând ceea ce scriu chinezii despre China și am reunit acasă o mică bibliotecă (Yu Keping, Democracy is a Good Thing: Essays on Politics, Society and Culture in Contemporary China, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011; Liu Jie, Human’s Rights: China’s Road, Beijing, 2014; Liu Xiang, Xue Gang, Integrity, 2015, și altele).
Între timp, China a fost prezentă în țara noastră cu propuneri benefice de cooperare. Albia relațiilor a secătuit însă datorită obtuzității decidenților care au urmat la București. Între altele, trebuie spus că Nokia a venit din Bochum la Jucu (Cluj) pe bani chinezi. A și plecat nefiind îndeplinite prevederile contractului. La Universitatea „Babes-Bolyai”, am avut o prezență chineză de cea mai bună calitate, din realizările căreia se trăiește încă, chiar dacă un rector care a urmat nu l-a primit ani la rând pe directorul Institutului Confucius. Orice înâlnire este sursă de valoare; la noi, prinsese deja oportunismul de azi.
După 1990, am zburat de câteva ori de pe aeroportul Ferihegy din Budapesta, care, după ce Taromul a părăsit ruta, a lansat în regiune zboruri la Beijing. Admiram că spre China avionul era plin de studenți maghiari care vorbeau chineză, iar spre Budapesta plin de tineri chinezi care încercau să se exprime în maghiară. Am avut continuu oaspeți chinezi, care au și creat un curent de învățare a chinezei în orașe din Transilvania (vezi „Buletinul informativ al Rectoratului UBB”, publicat din martie 1993 până în martie 2012). Culminația s-a atins cu vizita directorului general al Hanban și ministru adjunct al culturii Chinei, doamna Ciu Lin, devenit doctor honoris causa, sprijinitoare a României, care aparținea generației chineze care aveau în minte momente din cultura românilor.
În 2015, președintele Xi Jinping a inaugurat Institutul Național Confucius al Chinei în localitatea natală a înțeleptului, Qufu (Shandong). Am fost invitat la sesiunea inaugurală și am susținut atunci conferința „Confucianismul astăzi”. Au fost experiențe unice întâlnirea, între altele, cu organizarea de rară modernitate a institutului, cu localitatea străveche, acum de întinderea Vienei, cu transportul și celelalte servicii electrificate și electronizate complet.
China interesează din multe puncte de vedere. M-am îndreptat totdeauna spre câteva subiecte cheie.
Cum s-a dezvoltat China este pentru oricine specializat în științele sociale subiect de interes maxim. Iar dezvoltarea este la tot pasul în marea țară de la Răsărit. De exemplu, să parcurgi echivalentul distanței Satu Mare-București în sub două ore spune ceva. Spune, de asemenea, faptul că și cel mai modest chinez se hrănește zilnic, calitativ și cum se vrea, peste nivelul românului. Sau faptul că se citește mult. Marele propulsor al Chinei este azi inventivitatea oamenilor ei.
Plecându-se de la confuzia dintre un program care organizează forțele unei țări și rămâne condiția oricărei dezvoltări, și concepție, Chinei i se atribuie propagandistic monologul unei singure concepții. În fapt, programul se urmărește tenace, dar concepțiile se diversifică, aidoma altor țări intrate în modernizare. Azi, China întreprinde acțiunea grandioasă de a-și valorifica cultura clasică, care deține vestigii scrise de acum patru mii de ani. China a fost pluralistă înaintea altor societăți și a dat concepții de anvergură universală. Nu altcineva decât celebrul Alfred Whitehead spunea pe drept că „citindu-l pe Confucius îl înțelegi pe John Dewey și citindu-l pe John Dewey îl pricepi pe Confucius”. Nu poate fi o recunoaștere mai profundă.
Hegel opina că filosofia ar prinde greu în China, căci conceptualizarea are piedici în limbă, Ernst Renan susținea că scrierea chineză, fiind nominalistă, ar împiedica știința, Max Weber credea că moralismul va împiedica inițiativa privată, ultimul guvernator britanic declara că niciodată China nu va fi o putere economică. Ce ar spune aceștia când ar vedea înfloritoarea cultură științifică și a întreprinzătorului în China? Un psiholog american atrăgea însă atenția că „natura colectivă sau interdependentă a societății asiatice este consistentă cu abordarea largă, contextuală a lumii de către asiatici și cu credința lor că evenimentele sunt foarte complexe și determinate de mulți factori. Natura individualistă sau independentă a societății vestice se focalizează în dreptul obiectelor particulare în izolare de context și cu credința vesticilor că ei cunosc regulile ce guvernează obiectele și pot, prin urmare, să controleze comportamentul obiectelor” (Richard E. Nisbett, The Geography of Thought. How Asians and Westerners Think Differently …and Why, 2003). Azi, examinările internaționale plasează China doar în urma SUA în cercetarea științifică și tehnologică și în competiția economică.
O nepoată a ultimului împărat al Chinei, formată în America, a revenit în țara de origine pentru a-și trece copilul prin școli. Ea caracterizează într-o carte educația din China astfel: exemplul și învățătura lui Confucius guvernează traseul educațional, începând cu „respectul filial” față de înaintași; educația cultivă „disciplina și studiul intens”, iar fiecare școlar își urmărește cu tenacitate calificativele la examinări; sistemul cultivă virtuți cetățenești – „iubirea de țară, iubirea pentru poporul ei, pasiunea pentru muncă, cunoașterea științifică, adeziunea la socialism”, patriotismul fiind valoarea centrală; schimbarea este la ordinea zilei în școlile chineze, iar „individualitatea și alegerea sunt, de asemenea, în meniu”, încât „chinezii vor ajunge la toate dexteritățile soft cu care se mândresc cei din Vest” (Lenora Chu, Little Soldiers. An American Boy, a Chinese School, and the Global Race to Achieve, 2017, p. 308). Concentrarea nu mai este doar pe matematici și științele tari, ci și pe disciplinele liberale, sport, arte. Testele, examenele, ierarhizările sunt privite în China în legătură cu ceea ce este decisiv pentru educație: formarea de cetățeni, înzestrarea tinerilor cu abilități de a obține și aplica cunoștințe și de a deveni creatori validați global.
Consilierul prezidențial Hu Angang a semnalat deja cu ani în urmă (China in 2020. A New Type of Superpower, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011) că țara sa preia întâietatea în știință și tehnologie. Cu un an în urmă, doi britanici (Mustafa Suleyman, Michael Bhaskar, The Coming Waves, 2023) scriau că universitățile Thinghua și Beijing sunt în competiție cu Stanford, M.I.T., Oxford, că, în inteligența artificială și biologica sintetică, China are mai multe publicații decât SUA, Marea Britanie, India și Germania la un loc. China avea deja în 2007 un număr dublu de doctoranzi, investițiile în cercetare sunt acum în China 90% din investițiile SUA. China dispune de patru sute de computere superioare oricărei alte țări. Ea deține capacitatea de secvențiere genetică cea mai mare. Firmele Tencent, Alibaba, DJI, Huawei, ByreDance asigură superioritatea Chinei în comunicațiile 6G, fotovoltaic, informatica cuantică (p. 147). În energie verde, 5G și inteligență artificială China este în avans.
Am trimis studenți pentru a se pregăti în medicina și farmacologia tradițională a Chinei. Din nefericire, la întoarcere nu au fost agreați de spitale. Acum se caută o astfel de pregătire, dar aceasta ia alt timp.
Cine explorează istoria culturii își dă seama că valorile respect al persoanei și integritate sunt chineze la origine. Azi este clar (detaliat în A. Marga, Reclădirea eticii, 2023) că „demnitatea” și „integritatea” sunt la temelia eticii aduse la zi.
După ce am anunțat preocuparea de a face ca România să-și fructifice parteneriatele și apartenența la UE și NATO, să-și normalizeze relațiile cu Rusia și să-și extindă cooperarea cu China și am preluat, în 2012, Ministerul de Externe, am cooperat cu primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, pe câteva proiecte, inclusiv pe proiectul Institutului Confucius la București. După câțiva ani, acest proiect s-a realizat într-o formă.
La un moment dat, în intervalul a două săptămâni am primit invitații de vizită la Washington DC, Moscova, Beijing, Seoul. Erau cumpărate și biletele pentru a merge în țările din Asia, cu program stabilit, ce includea primiri la președintele Xi Jinping și la liderii din Coreea de Sud, pe care o mai vizitasem, de asemenea, ca invitat. Cei care aprobă plecările la București s-au răzgândit, însă, și au spus că trebuie să fie ei primii la întâlnirea cu președintele chinez. Am declarat că în aceste condiții, în care programul la Beijing și Seoul era deja anunțat, plec din minister. Cum am și făcut! Iar din contactele acelor decidenți, România s-a ales, ca de obicei, cu poze și turism, în vreme ce alte țări articulează cooperări profitabile.
La ICR, știam că rețeaua institutelor culturale ale României are nevoie de o reorganizare, fiind plină de pile, de securism, cu bani aruncați pe performanțe modeste. Tot timpul au fost și sunt aplauze din partea celor care beneficiază de o traducere, de o deplasare etc., dar efectele benefice au rămas, orice se spune, modeste pentru țară. Dar, fie și pe acest fond, am lansat, din considerente de înțeles, programul de organizare de institute culturale române la Beijing, Munchen și în alte locuri cheie (vezi A. Marga, Sincronizarea culturii române. Un proiect, 2013). Cel din Beijing s-a realizat, dar eficiența lui se poate discuta. Îmi mențin propunerea de a da prioritate creării de librării cu carte românească – după exemplul de la Paris al Poloniei.
Pe drept, Theo Sommer, care a însoțit cancelarii federali germani în China, atrage atenția că europenii ar trebui să se despartă de patru „iluzii”. Este vorba de iluzia că „istoria s-a sfârșit” cu schimbările din anii 1990, de iluzia că din exterior cineva va putea forța China, de iluzia că felul de a gândi al cuiva va smulge China din tradițiile ei și de iluzia că o supraputere poate fi manipulată. În plus, cultivatul ziarist cere eliberarea de trei „obsesii”. Este vorba de obsesia după care China va domina globul, de obsesia că dezvoltarea Chinei va întâlni dificultăți de netrecut și de obsesia că un război cu China ar fi inevitabil.
Adaug la aceste „iluzii” și „obsesii” patru „prejudecăți”. Ele sunt vii în țări tributare clișeelor trecutului. Prima este aceea că tot ce nu este conform minții celui care se exprimă, ar fi simplu. Or, China actuală nu este asimilabilă cu vreun regim de azi sau din trecut – inovația fiind linia directoare. A doua este prejudecata că pe lume ar fi doar un fel de conducere rațională – prejudecată ce conduce la pretenții nerealiste, de pildă, ca în China să vedem pe loc democrația liberală creată cu secole în urmă la Westminster. În fapt, nimeni nu poate concura China la diversificarea tradițiilor de gândire. A treia este prejudecata după care Chinei i-ar fi străine drepturile democratice. China este semnatar al Declarației de la San Francisco (1945) asupra drepturilor omului, dar își asumă un alt accent – pe unitatea drepturilor economice, sociale, politice, ce se poate examina, ca orice pe lume. A patra este prejudecata după care China are de făcut ceva, iar ceilalți ar fi în ordine. Deja Helmut Schmidt a arătat cât de dăunătoare este o asemenea impresie.
Sunt și „confuzii” rudimentare, mai ales la decidenții României actuale. Este, mai întâi, confuzia între culoare politică și realitate. Or, prostia nu este împărțită în lume după culoare politică – sunt și destui impostori care abuzează de vederile mai bune. Este, apoi, confuzia între opțiunea politică și politica de stat. Or, relațiile dintre state nu se construiesc obligatoriu ca relații de culori politice. Este, în fine, confuzia între ce pricepe cineva și evoluția lumii. Nu se înțelege că suficiența nu are de a face cu adevărul și nici cu propria propășire.
Din nefericire, ignoranța se răspândește mai ușor decât cunoștințele. Au trebuit să vină Henri Kissinger să atragă atenția că Mao Zedong era format în studii clasice și stăpânea întinsa cultură a Chinei, Helmut Schmidt să evoce discuția cu Mao Zedong despre Kant și Haekel, autori americani, că Deng Xiaoping era format la iezuiți și avea pregătire la Paris, Moscova și în alte metropole. Au trebuit să vină monografii noi să arate că Xi Jinping, inginer și doctor în drept, este cunoscător al literaturii, după stagii de pregătire în Franța, Rusia și SUA. Iar exemplele sunt multe. Din păcate, zvonurile au rămas la mulți înaintea adevărului.
Se dovedește din nou că nu este posibilă cunoașterea unei țări îmbrățișând orice atitudine. Ura, clișeele prostești, disprețul plin de ignoranță, răspândite azi, o împiedică. Și împiedică, totodată, și cooperarea. În schimb, în relația cu China se confirmă că istoria este deschisă.
Evenimentele istoriei actuale confirmă și alte adevăruri. Suntem într-o schimbare a lumii care pretinde o nouă analiză și noi conceperi. Democrația este evident soluția în societățile de azi. Dar „democrația” care falsifică alegeri, confundă criterii și apelează la procuratură pentru a tria candidați nu poate fi acceptată de oameni care se respectă. Fiecare – cetățean, decident, stat – trebuie să se uite în oglindă înainte de a-l judeca pe altul. Altfel, prejudecățile inundă capetele.
Autor: Andrei Marga