După ce le-am spus cîtorva amici că îmi place Tudor Gheorghe, am fost privită într-un mod total anti-prietenesc, cu mult scepticism și îndoială, proaspăt ivite în ochii acelor oameni cu care pînă atunci, împărțeam partea frumoasă a culturii și a lucrurilor sociale superficial povestite în treacăt la o cafea.
Trebuie să recunosc, adesea am lăsat de la mine, spre a nu-i jigni cu cunoașterea mea, sau a nu le ofensa credințele precare pe care le aveau despre lume, societate, artă și cultură în general. Erau progresiști. Faptul că țineam la ei ca la niște frați mai naivi mă punea adesea în fața faptului dureros de a-mi ciunti din convingeri, pentru a supraviețui ei. Mi-era milă. Iată că a venit clipa adevărului, în care pur și simplu nu mai puteam să văd cum ceea ce iubeam eu mai mult, în taină, era complet terfelit de ignoranța dar mai cu seamă reavoința acestui mic grup care chicotea pe seama naționalismului, și a iubirii de patrie de neam, de filosofie, de istorie si arte, de vînă spirituală pe care din ce în ce mai puțini o pot întrezări. E drept, avînd de-a face cu atîta spoială…
Mă aflam într-o librărie, la ceai, cînd aud o glumă vulgară cu Dan Puric, genul acela de glume batjocoritoare și spuse cu multă ură, la care cineva a dat replica referitoare la ”cîrdășia cu Tudor Gheorghe”, moment în care m-am sesizat. Am văzut atunci că dincolo de vălul fals al priceperii în arte, în artele frumosului mai exact, în lumea socială și în arta conversației la cel mai jos(nic) nivel pe care un tînăr progresist le poate stăpîni într-o seară la librărie, răsfoind doar acele cărți care le stimulează infatuarea- și doar acele cărți a căror taină o pot diseca doar ei, dincolo de toate acestea mocnea o răutate aparte, o trufie impecabilă, ce detesta în ascuns tot ceea ce iubeam eu.
M-am întrebat atunci, dacă nu cumva sunt în locul greșit, și am început să mă îndoiesc de toată structura relațiilor pe care le clădisem în timp, bazate pe ..,nimic amabil. Știam încă de dinainte, dar acestea au fost momentele cînd parcă, aș fi preferat să nu fiu acolo, să nu văd dezgustul, disprețul și infatuarea pe chipurile lor- pe chipurile acelor oameni care promovează ”cultura”, iubesc arta și frumosul. O fac în realitate strict în măsura în care ei le înțeleg, conform ”chipului și asemănării lor” cu acestea. N-am să uit nici uimirea și șocul manifestat pe chipul cuiva, odată, a unui om din aceeași breaslă, cînd văzîndu-mi cruciulița la gît, a exclamat: ”Ce-i cu aia la gîtul tău, te-ai tîmpit?” .Și de atunci, niciun salut pe stradă nu a mai fost la fel, nicio întîlnire socială nu a fost la fel de ”călduroasă” precum celelalte. Așa că în timp, am pus în balanță și am strigat următoarea:
”Cînd spui adevărul, și simți adevărul, întrebarea fundamentală a ta ca om este dacă vrei să fii liber, sau vrei să ai mulți prieteni.”
Vrei să fii liber sau vrei să ai mulți prieteni?
VREI SĂ FII LIBER SAU VREI SĂ AI PRIETENI?
VREI SĂ FII LIBER SAU VREI SĂ FII ÎNCONJURAT DE OAMENI PENTRU CARE TREBUIE SĂ TE CENZUREZI?
VREI SĂ FII TU ÎNSUȚI, CU RISCURILE DE RIGOARE, SAU VREI SĂ OBȚII UN IMPERIU CLĂDIT PE FALSITATE ȘI RENUNȚARE DE SINE? –
Eram însă la începutul călătoriei, și abia atunci începeam să fac…”ochișori”.. Nu aveam curaj, eram lipsită de orientare, și tot ceea ce -mi doream este ca ei să înțeleagă și să vadă la fel frumosul pe care îl descopeream atunci citind pe furiș și cu o bucurie de copil în inimă- Dimitrie Gusti, sau Constantin Noica, descoperind ulterior un spirit romînesc cu care deveneam tot mai familiară. L-am regăsit ulterior în aprofundarea operelor lui Eminescu, pe care le citeam parcă dintr-o singură răsuflare la ceas de seară, avînd de-a face a doua zi cu oameni care fie îl disprețuiesc, fie nu i-au înțeles și simțit pe deplin valoarea. Mi-am adus aminte însă, așa cum de fiecare dată o fac, de marele citat din Cioran, care mereu mă consola așa:
”Singurătatea nu te învață că ești singur, ci Singurul”
Și așa eram și eu, de fiecare dată cînd încercam să împletesc o personală manifestare. Niciunul dintre oamenii pe care îi știam nu-mi împărtășea nimic din ce mă însuflețea cu adevărat, acasă. Îl ascultam pe Tudor Gheorghe cînd lumea se acrea în afară cu totul, și mă linișteam, aprinzînd și în mine un dor lăuntric de bine, de viață, de oameni, de frumos, de sacralitate… Mă face asta oare o comunistă? posibil, în ochii celor ciuntiți în propria desăvîrșire, inapți în a-și manifesta propriile răspunsuri la întrebări de amar de vreme puse, dornici să epateze lăsîndu-se captivi marilor curente prefabricate.
Astăzi, văd cum foarte mulți dintre prietenii mei, pe care nu îi cunosc personal, dar cu care socializez pe feisbuc, distribuie melodii de Tudor Gheorghe, și realizez, nu înainte să regret nemăsura cu care ”am lăsat de la mine”. Nimeni nu e singur cu adevărat, decît atunci cînd hoinărește. Căutînd, găsești.
CITEȘTE MAI DEPARTE AICI
Autor: Andreea R. Hosu
Sursa: Trăsături din front