Este mai mult decât evident că tabăra vaccinaților din convingere nu va înțelege niciodată de ce refuzăm toți ceilalți vaccinarea, unii până la cedarea în fața constrângerilor, alții până la capăt, oricum ar arăta capătul acela în mod concret. Dacă tot am ajuns la distincția aceasta între formele de opoziție la vaccin, e bine de menționat că aceia dintre noi care cedează sub presiune refuzaseră inițial vaccinarea de frica efectelor adverse și probabil din conștiența faptului că nu este o necesitate reală — ceilalți însă suntem într-o categorie separată, anume în categoria celor care ȚIN LA LIBERTATE MAI MULT DECÂT LA VIAȚĂ. Așadar, avem în realitate trei categorii, nu două, cum s-ar părea la prima vedere.
Și este importantă nuanțarea motivelor pentru care ne poziționăm într-un fel sau altul, pentru că ele se constituie în criterii de selecție atunci când încercăm să delimităm grupurile pentru a le înțelege comportamentul. Și valorile.
Dacă între primele două categorii, a vaccinaților din convingere și a vaccinaților sub presiune, delimitarea se face în logica fricilor predominante, frica de viroză vs. frica de efectele adverse ale vaccinurilor, a treia categorie, a celor care nu răspund la presiuni decât cu și mai multă înverșunare, nu este ghidată de niciun fel de frici în stabilirea opțiunilor, ci DE INSTINCTUL LIBERTĂȚII, și aici intervine incompatibilitatea totală și definitivă cu prima categorie, ba chiar și cu a doua pe fond, și vom vedea de ce.
Incompatibilitatea vine din faptul că în mintea unora primează instinctul de supraviețuire, iar în mintea celorlalți, așa cum am menționat deja, primează instinctul libertății. Spuneam că putem considera aplicabilă incompatibilitatea și între categoriile 2 și 3, pentru că și cedarea sub presiune se întâmplă tot în termenii instinctului de supraviețuire — în esență, când amenințarea cu pierderea dreptului de a munci, deci a dreptului de asigurare a subzistenței, o depășește în intensitate pe cea privind efectele adverse post-vaccinare, tot instinctul de supraviețuire înclină balanța în favoarea acceptării compromisului, ca și în cazul vaccinaților din convingere.
Am lăsat deoparte în mod deliberat grupul celor care s-au vaccinat pentru a merge în vacanțe sau pentru a participa la festivaluri, optând pentru varianta gratuită, ca alternativă la testarea repetată din fonduri proprii, pentru că aici constrângerea apasă pe alte butoane, aducându-ne însă indirect tot la instinctul de supraviețuire: vorbim despre butoanele nevoii de integrare socială cu orice preț, sau mai explicit formulat, este vorba despre frica de respingere, care nu vine din altă parte decât din spaima celor vizați că înlăturarea din grupurile de a căror validare și acceptare deveniseră dependenți le va îngreuna sau chiar le va face imposibilă supraviețuirea — în cazul angajaților din multinaționale, implicațiile neintegrării în grup sunt echivalente cu nesupunerea la obligativități impuse prin lege, cu consecințe identice. Ca atare, și aici tot despre instinctul de supraviețuire vorbim.
Ceea ce niciuna dintre primele două categorii, cu tot cu subcategoria descrisă adineaori, nu va putea înțelege niciodată este motivul pentru care cea de-a treia categorie nu se clintește de pe poziție nici moartă — la propriu nici moartă.
Și nici nu ar avea cum să ne înțeleagă nimeni dintre cei care văd viața ca scop în sine. Pentru ei este de-a dreptul patologic faptul că noi renunțăm mult mai ușor la viață decât la libertate — asta spune multe nu doar despre structura lor interioară, ci și despre ce au înțeles oamenii ăștia din istorie, mai ales din istoria noastră ca popor și nu poate decât să ne provoace un zâmbet amar ușurința cu care mânuiesc în paralel cuvinte mari precum revoluția, ca să nu ne îndepărtăm foarte tare de prezent.
Calculul lor de rentabilitate este simplu: A FI SAU A NU FI. Cum-necum.
Dar pentru noi acel “cum” e tot sensul lui “a fi”
Autor: Anca Radu