Mi-a fost dat să întâlnesc câțiva adepți ai teologiei burdihanului și ai maltratării progresist-raționaliste a dogmelor care îți reproșau doar două lucruri: 1. că, fiind prea încuiat, nu îi urmezi în rătăcirea lor, și 2. că nu te împărtășești îndeajuns de des.
E greu de înțeles această insistență de a te împărtăși cât mai des cu un Hristos din care, în urma decupajelor, n-a mai rămas decât ce încape într-o minte limitată, dar străină de orice smerită cugetare, și ce nu tulbură defel un trup pe deplin împăcat cu petrecerea în patimi porcești.
Mă tem că, într-un astfel de context, deasa “împărtășire” nu e decât pecetea unei nesimțiri duhovnicești împinse la extrem. E luarea în stăpânire, cu tupeu, a Trupului lui Hristos, de către un trup și cuget trupesc care a refuzat în mod sistematic să se lase stăpânit de Duhul lui Hristos. E apogeul inversării relației dintre propriul ego și Dumnezeu care definește nu doar Ortodoxia, ci orice gândire teocentrică.
În fine, nu vreau să generalizez. Nu toți credincioșii și clericii pe care i-am cunoscut și care erau adepții desei împărtășiri se încadrează în profilul acestor “propovăduitori” ai lui “Iisus al meu”, adică ai propriului eu autosuficient și idolatrizat, la care ar trebui să se închine toți “vechii credincioși” pe care ăștia, zgândăriți ei înșiși de dracu’, îi tot zgândăre, în loc să își vadă liniștiți de viața lor postcreștină, alături de toți ceilalți agnostici și atei care se înmulțesc în jurul nostru, dar care, spre deosebire de teologii liberali care ne mint (și se mint) că ei încă cred în Dumnezeu, au măcar meritul de a nu fi penibili.
Mai sunt și alții care spun că atâta timp cât mărturisești dreapta credință și te străduiești sincer să păzești poruncile lui Hristos, nu trebuie să stai departe de potir din pricina păcatelor mai puțin grave, săvârșite din neputință, deoarece împărtășania e, într-adevăr, medicament pentru bolnavi, nu premiu pentru virtuoși. Însă vindecarea e cu neputință atâta timp cât nu recunoști că ești bolnav, ci te “tratezi” – și mai vrei să îi tratezi și pe alții – după cum te taie pe tine capul.
Astfel, e o mare diferență între acei ortodocși care recomandă deasa împărtășire și acești șerpi veninoși care se zvârcolesc degeaba, căci, slavă Domnului, marea majoritate a ortodocșilor îi ignoră. Și îi ignoră, deoarece, spre deosebire de ei, au meritul de a trata problema credinței cu seriozitate. Chiar și atunci când își pierd credința, ortodocșii trec direct la ateism / agnosticim, scutind lumea de spectacolul jalnic, degradant și de prost gust al aggiornamento-ului.
Autor: Alexandru Racu