Adevărul e că în ultimii ani ambele tabere au contribuit la accentuarea polarizării și au favorizat, astfel, dezvoltarea unui climat politic care inevitabil duce și la acte de violență.
Tabăra progresistă ne-a livrat cancel culture, inchiziție sexomarxistă, intimidarea, cenzurarea, deprivarea de varii drepturi (de a-ți crește și educa copiii în conformitate cu propriile convingeri morale și religioase, de a vinde ce vrei tu în propria prăvălie, nu ce solicită nu știu ce cuplu gay, de a predica și de a te ruga cum și unde vrei în spațiul public) sau concedierea tuturor celor care nu se identifică cu anumite poziții ideologice și refuză să celebreze anumite stiluri de viață. Reprezentați de-ai ei au tot insinuat că exercițiul electoral e legitim doar dacă-i validează pe ei, că proștii, fundamentaliștii, știrbii, homofobii și toți cei care au fost manipulați de ruși nu trebuie lăsați să voteze, iar în România chiar au reușit să anuleze niște alegeri pe baza acestei narațiuni. Ar fi vrut și în SUA, dar nu se putea, pentru că instituțiile democratice sunt mai puternice acolo și nici ei nu au la fel de mult testosteron ca susținătorii lui Trump, după cum nota un comentator pe această pagină. În fine, în 2020, tot ăștia mai întâi i-au închis în case pe populiști, fundamentaliști, extremiști etc., le-au falimentat afacerile, nu i-au lăsat să sărbătorească Paștele și să-și îngroape morții, în numele științei și empatiei, iar apoi au ieșit în masă, încălcându-și propriile reguli de distanțare socială, ca să le dea foc la case, să dărâme statui și să dea startul campaniei electorale din 2020.
De cealaltă parte, Trump a câștigat alegerile printr-o strategie electorală axată pe polarizare, declarații inflamatoare, insulte și vulgarizarea discursului politic, a incitat în mod fățiș la violență în repetate rânduri, i-a mângâiat, echidistant, pe creștet, pe rasiștii și neonaziștii care au defilat la Charlottesville, lăsând în urmă un mort și câteva zeci de răniți, nu și-a recunoscut înfrângerea în alegerile din 2020 și și-a întărâtat fanii care în cele din urmă au luat cu asalt Capitoliul, iar acum recurge și el la cenzură și încălcarea libertății academice pentru a-i persecuta pe toți cei care se opun genocidului finanțat și susținut atât de el, cât și de Joe Biden (ăla cu BLM, LGBT și salvați planeta în suflet). Desigur, s-ar putea argumenta că cenzura republicanilor e și mai brutală decât cea practicată de activiștii LGBT și BLM, dar la fel de adevărat e că nu primii, ci cei din urmă au început războiul.
Ori atunci când climatul politic întreținut de ambele tabere se definește în acești termeni, asasinatul politic devine inevitabil, singura întrebare fiind când și unde va avea loc următoarea crimă și care va fi următoarea victimă. Trump însuși a scăpat ca prin minune, iar bietul Charlie Kirk nu a mai avut același noroc.
Ar trebui să ne reamintim că sistemul politic liberal care a fost desăvârșit de părinții fondatori ai SUA a reprezentat soluția instituțională la războaiele religioase care au devastat Europa în secolele XVI – XVII. De acolo a început totul și acolo riscăm să ne întoarcem. Căci instituțiile liberale nu au cum să reziste în absența unei culturi în cadrul căreia fair-play-ul, respectul față de adevăr, chiar și atunci când nu îți convine, față de rezultatele alegerilor, chiar și atunci când nu îți convin, față de dreptul celuilalt de a gândi altfel decât tine, precum și o minimă încredere în instituții (spre exemplu, cele responsabile cu numărarea voturilor) nu sunt suficient de răspândite. De la un punct încolo, aceste instituții menite să garanteze alternanța pașnică la putere și conviețuirea celor ce au opinii diferite nu mai au cum să ne apere de noi înșine.
Partea proastă e că de pe urma acestui colaps al statului liberal vor suferi nu doar cei care, trăgând sabia, de sabie vor și pieri, în conformitate cu legile implacabile ale politicii, ci și toți cei prinși la mijloc între cele două secte, mai puțin vinovați de spirala violenței sau deloc.
În rest, atât tefelisto-progresiștii, cât și constelația de conservatori, naționaliști, populiști și neofasciști care formează noua dreaptă politizează obscen inclusiv moartea. Unii dintre ei, ca niște psihopați ce sunt, își afișează mai mult sau mai puțin explicit satisfacția că a murit un oponent; alții transformă doliul în prilej de a-i sili pe alții să se închine la zeul lor politic și de a-i arăta cu degetul pe cei care refuză să o facă, lipindu-le eticheta de complici la crimă care vor trebui să suporte consecințele. Se repetă același scenariu pe care l-am văzut și după moartea celuilalt Charlie, de la Paris, sau după moartea lui George Floyd.
Moartea nu ne ajută să ne oprim, să ne calmăm, să reflectăm, să începem să ne căutăm bârna din propriul ochi, să iertăm, să ne redescoperim umanitatea și fragilitatea comună și, odată cu acestea, și noi moduri de coexistență mai pașnică și mai constructivă. Nu ne depolitizează, măcar pentru o vreme, ci ne politizează, sectarizează și radicalizează și mai mult, ceea ce va duce la și mai multă moarte. Într-un fel, cred că asta se și dorește. E spiritul vremurilor, surprins de sloganul unor falangiști din alte vremuri, nu foarte îndepărtate și din ce în ce mai asemănătoare: Viva la muerte!
Autor: Alexandru Racu