Lasconi a umplut Bucureștiul cu afișe în care apare cu sfânta cruce și cu metanii tricolore. Dar aceeași Lasconi declara la finele lui iunie că între timp s-a “destupat” la cap și nu ar mai vota da la un nou referendum, iar în USR e loc pentru toți: și pentru creștini, și pentru atei, și pentru straight, și pentru gay.
Adică iar o luăm de la capăt cu argumentul de tip “e loc pentru toți”, ca să constatăm, în maxim 5 ani, că “e loc pentru toți” înseamnă, în realitate, că e loc doar pentru unii (adică doar pentru cei mai recenți, ca să folosesc un termen consacrat de Patapievici). Tot astfel, în lumina recentelor declarații, te întrebi dacă nu cumva cele trei culori de la mâna dreaptă a lui Lasconi nu sunt, în realitate, decât trei culori din spectrul mult mai larg la curcubeului.
Apoi ne mirăm că din niște părinți atât de fluizi se nasc copii care azi sunt straight, mâine gay, poimâine pansexuali, care din femei devin bărbați, iar din bărbați devin căței. Decât să votezi așa ceva, mai bine votezi direct cu Buhuceanu, care, măcar datorită consecvenței, e mai puțin nociv. Măcar știi cu cine ai de-a face și ai niște opțiuni clar definite și asumate, adică mai puțină confuzie morală generatoare de nihilism. Mai bine așa decât să votezi cu curcubeul, având impresia că votezi cu tricolorul.
Cel mai mare viciu social contemporan nu e nu știu ce sexomarxism, ci absența generalizată a fidelității, a consecvenței, a angajamentului și a responsabilității, inclusiv în ceea ce privește asumarea greșelilor, care în mod normal ar trebui să fie urmate de o perioadă îndelungată de retragere din viața publică și reflecție, nu de reinventarea sinelui de pe azi pe mâine.
Se duce totul de râpă, începând cu familia, nu datorită minorităților sexuale, care sunt simptomul, nu cauza, ci pentru că oamenii nu mai sacrifică nimic, nici propriul ego, nici propria carieră, ci sunt tot timpul pe val; pentru că nu se mai pun în slujba lui Dumnezeu sau în slujba oricărui ideal care îi obligă întrucât îi depășește, ci îl pun pe Dumnezeu în slujba propriilor lor interese meschine care rămân aceleași, în timp ce vremurile – și odată cu ele și discursul – se schimbă.
Dracu’ ne vrea maleabili. Odată acceptată această premisă, se poate normaliza orice: și familia cu doi tați, și băiețelul cu fustiță, și distopia, și genocidul, și abuzurile sexuale de la școala de emancipare sexuală, și toate astea la un loc și simultan de către aceiași oameni. Împotriva unei astfel de maleabilități care definește epoca noastră ar trebui să ne luptăm și la urne, și în viața de zi cu zi.
Se fac 20 de ani de când am început să scriu, iar cei care m-au urmărit știu că am rămas același. Sigur, unele idei s-au mai nuanțat, cum e și normal să se întâmple dacă nu ești rigid, încăpățânat sau prost, stări de spirit care nu trebuie confundate cu fidelitatea și consecvența. Alteori am mai evoluat datorită faptului că odată cu trecerea timpului am acumulat cunoștințe, am aflat lucruri pe care inițial nu le știam. Dar principiile nu s-au schimbat. Sunt aceleași. Dacă vreodată se vor schimba, să nu fie!, iar peste noapte voi deveni alt om, vă rog să nu mă mai citiți. Și în niciun caz să nu mă votați.
Autor: Alexandru Racu