Cred că după cazul Francisc, catolicilor – și creștinilor – ar trebui să le intre bine în cap următorul lucru. Biserica trebuie să fie apropiată de popor, dar trebuie să fie apropiată de popor doar dacă poporul este apropiat la rândul său de Dumnezeu sau doar cu scopul de a apropia poporul de Dumnezeu.
Tefelimea pe lângă care încearcă să se dea bine Papa Francisc – și care sigur va umple bisericile atunci când Biserica Catolică va deveni suficient de gay – e o populație globală formată din indivizi fără apartenență la vreun popor, pentru că apartenența la un popor presupune continuitatea unei tradiții și istorii asumate, adică exact opusul acrobațiilor revoluționare pe care le face zilele acestea Vaticanul.
Revenind, în anumite locuri și în anumite vremuri, inclusiv în locurile și vremurile unde oricum nu mai există popoare, Biserica chiar nu ar trebui să fie populară. Ar trebui să fie sinceră, consecventă și fidelă Mirelui ei, care a zis că “se va rușina” și El la judecată de toți cei care s-au rușinat de El în fața acestui neam, citez, “desfrânat și ucigaș”, care își dorește o Biserică pro-choice și pro-gay (Marcu 8, 38) (că ce altceva ar putea să își dorească dat fiind regimul de anarhie sexuală în care își trăiește efectiv viața, tolerându-se pe sine prin toleranța față de vopsiții care ies în frunte la paradă).
Nu cred că termenii “desfrânat” și “ucigaș” folosiți de Evanghelistul Marcu sunt întâmplători. Cred că anticipează, profetic, vremurile noastre. La fel cum nici termenul de “rușine” nu este întâmplător. Dar îndrăznesc să spun că el trimite nu atât la o problemă morală, cât mai ales la o problemă estetică, de stil. De păcătosul care se căiește Dumnezeu nu se rușinează niciodată. Dar cum să nu îi fie și Lui – ca oricărui om cu un dram de bun gust – “rușine” cu niște prelați atât de penibili?
Serios, un ateism sincer și transparent e o opțiune mult mai demnă, întrucât mai puțin caricaturală. La fel și o demisie de onoare, în cazul în care ai ajuns la concluzia că nu te mai regăsești în învățăturile de credință ale comunității de credință pe care nu ai căderea să o schimbi pentru că nu îți aparține. Ai moștenit-o de la Hristos, Apostoli și Părinți ca să o dai mai departe – și în cele din urmă să o înfățișezi la Judecată – neschimbată, nu ca să faci experimente lgbtq pe ea.
E însă grăitor faptul că în aceste vremuri într-atât de minunate încât Biserica simte o nevoie irepresibilă de a se “adapta” la ele, demisia de onoare și-o dau figurile onorabile, precum Papa Benedict al XVI-lea, care pe lângă harismele sale știute și neștiute a mai avut și virtutea de a nu fi penibil. O voce interioară îmi spune că această ultimă virtute ar putea să fie suficientă pentru a dobândi mântuirea în aceste vremuri triste, pline de humor.
Autor: Alexandru Racu