Alexandru Racu: “Se pare că azi a ieșit în stradă și celălalt popor iranian.”

De fiecare dată când au loc proteste față de un regim neprieten al Occidentului sau doar neîndrăgit de Occident, ni se spune că poporul sirian, poporul ucrainean, poporul iranian etc. cere libertate și dreptate și democrație ș.a.m.d. Doar că poporul e rareori un singur popor și e oarecum firesc ca celălalt popor să stea mai întâi în casă și să iasă în stradă – sau chiar să pună mâna pe armă – abia după ce se îngroașă gluma, cum s-a întâmplat și în Siria și în Ucraina.

Apoi și cauzele unor proteste pot fi complexe. În cazul de față, vorbim de probleme economice, dar ce anume le-a cauzat? Corupția și incompetența guvernului? Sau eforturile occidentale de sugrumare a economiei iraniene? Sau ambele? Dacă răspunsul corect e al doilea, atunci, recunoscând dreptul oricărui popor de a le cere conducătorilor săi să nu-i mai sacrifice prosperitatea pentru un obiectiv de politică externă mai mult sau mai puțin admirabil (lupta împotriva SUA și Israel, alea două state foarte simpatice care tocmai au pus-o de un genocid în Gaza), dați-mi voie să nici nu fiu foarte entuziasmat de genul de libertate cu mâna sucită la spate, pe care oamenii ajung să o revendice – desigur, au tot dreptul să o facă – după ce mai marii planetei și-au propus și au reușit să-i scoată în stradă printr-o politică de înfometare.

În fine, despre infiltrați, acoperiți, lucrături ale serviciilor secrete, acuratețea informațiilor livrate de mass-media nu mă pronunț deoarece chiar nu mă pricep. La fel cum mă pricep prea puțin la Iran ca să pot stabili raportul dintre cauzele interne și cele externe ale problemelor sale interne precum și gradul de legitimitate populară a regimului, adică raportul procentual dintre poporul (cu P mare) de care ne vorbește mass-media occidentală și celălalt popor de care nu ne vorbește deloc sau doar cu un sfert de gură (știrea despre manifestația de susținere a regimului teocratic e și în The Guardian, care vorbește de zeci de mii de protestatari, nu știu câți dintre ei au fost aduși cu autobuzele, nici nu știu dacă nu au fost, de fapt, semnificativ mai mulți).

Or ce constat eu e că poziționările cu privire la subiect sunt de natură moral-ideologică, de tip ținem cu rezistența antiamericană și antisionistă indiferent de ce face la ea acasă, filosofie care, firește, îmi repugnă; sau invers, ținem cu lupta pentru o democrație seculară și aliniată la valorile euroatlantice, deși nu e clar câți iranieni vor asta, cum anume au ajuns să vrea asta, nici dacă la asta se va ajunge în cele din urmă sau, din contră, la un alt stat eșuat, ca atâtea altele care au trecut prin primăvara arabă, inclusiv multe state “dușmănoase” care au beneficiat de intervenții militare occidentale de tipul celei pentru care tocmai se fabrică un nou consens, nu că acesta ar mai conta prea mult în zilele noastre. În același timp, nu prea întâlnești, cel puțin la noi, intervenții mai analitice și documentate din surse de încredere.

Altfel, desigur, orice regim care trage în protestatari pașnici e criminal, e de datoria oricărui om decent să se solidarizeze cu orice victimă nevinovată, personal nu mi-aș dori să trăiesc într-o teocrație islamică și sunt sigur că sunt și în Iran mulți oameni care gândesc ca mine, e clar că există foarte multă nemulțumire populară în țara respectivă și e foarte posibil să mă fi numărat și eu printre protestatari dacă trăiam acolo.