Alexandru Racu: “Să vă spun un secret, din care veți înțelege cât de dereglementat este sistemul academic privat din România”

Deși predau la o universitate privată acreditată de cinci ani, poziție pe care, în conformitate cu legea, nu aș fi putut să o ocup dacă nu aș fi avut doctorat, nu am primit nici până în ziua de azi vreun spor de doctorat. E și ăsta un exemplu al diferenței de salarizare, drepturi și statut care îi desparte, în România zilelor noastre, pe angajații din sectorul public de cei din sectorul privat și o explicație pentru “ura față de bugetari” pe care o exploatează politic astăzi guvernarea Bolojan.

În fine, nu mai dau și alte detalii suprarealiste despre acest job academic, nici nu mă plâng. În fond, e o meserie pe care o fac doar din pasiune, cum tot din pasiune mi-am făcut și doctoratul. De altfel, mi s-a și spus la angajare (nu glumesc, cei prezenți pot să confirme), de către fostul decan, altfel un tip simpatic cu origini militare, că rostul acestui job este “să-mi satisfacă nevoile spirituale”, în condițiile în care pentru nevoile materiale aveam deja (și încă am) un alt job, unde (încă) aș putea să câștig lejer aceiași bani făcând jumătate din muncă sau chiar mai puțin, dacă n-aș fi, de felul meu, o ființă atât de spirituală.

În orice caz, mă consolam cu gândul că măcar soția mea, alături de care mi-am făcut doctoratul la aceeași universitate din Canada, beneficia de spor de doctorat în calitatea de angajată a unei instituții publice. Și ea ar fi vrut să rămână în mediul academic și putea să vină acum câtiva ani la aceeași universitate unde predau, dar în cele din urmă s-a resemnat cu statutul de funcționar public pentru că alternativa însemna prea multă precaritate și / sau prea multe nopți nedormite pentru a împăca universitatea cu corporația, la limită, prea mult masochism de sorginte spirituală.

Ce-i drept, în cazul ei, doctoratul nu reprezintă, ca în cazul meu, o cerință pentru a ocupa postul pe care îl ocupă, dar vă garantez că acest nivel de pregătire academică chiar se vede în ceea ce reușește să facă în calitate de funcționar public, inclusiv sarcini de cercetare și elaborare a unor documente oficiale ale instituției care se intersectează cu câmpul științelor politice – în mod paradoxal, mai mult pe zona de politici publice, deși ea, ca și mine, are doctorat în filosofie politică – și care nici măcar nu intră în fișa postului. Însă îi sunt atribuite ei pentru simplul motiv că alții nu ar putea să le facă la fel de bine. Și chiar face o treabă super-profesionistă, recunoscută ca atare și de colegi, și de conducerea instituției.

Dar acum e bine. N-o să mai aibă nici ea spor de doctorat. S-a făcut – ni s-a făcut, din nou – dreptate. Tăierea vine după alte tăieri de sporuri de la începutul mandatului Bolojdan și aproape sigur mai urmează și o tăiere de 10%, dacă nu chiar mai mult în virtutea comasărilor de direcții din cadrul instituției care se anunță. Oricum ar fi, chiar și în cel mai fericit scenariu, tot se duce un sfert din venit, ca pe vremea lui Băsescu, dar s-ar putea să fie și mai rău.

Dacă aceste tăieri nesimțite care vor deprofesionaliza aparatul de stat s-ar fi făcut în 2019 sau 2023, i-aș fi recomandat, în mod cât se poate de sincer, să plece la privat, eventual să se transfere la firma unde încă lucrez pentru a-mi satisface și nevoile nonspirituale. Astăzi însă, chiar nu mai știu ce să zic. De prin vara lui 2024, lucrurile s-au înrăutățit și la acest job. Și tot aud și de la angajați ai altor firme că situația din privat se nasolește cam peste tot sub presiunea chinezilor, a taxelor și a altor politici de sugrumare a cererii, a războiului care falimentează Europa, a eficientizării pe bază de AI ș.a.m.d.

La noi s-a tăiat din bonusuri și beneficii, conducerea a devenit tot mai nesimțită, la un moment dat devenise cvasiimposibil să-ți planifici un concediu în intervalul mai-octombrie. În vara lui 2024, am reușit să plec la o conferință academică internațională (evident, plătită din buzunarul propriu, inclusiv taxa de înscriere) doar cu demisia pe masă (le-am zis că mă duc cu sau fără aprobare, n-au decât să mă dea afară, și în cele din urmă s-a aprobat cererea de concediu). Apoi, în vara lui 2025 s-a închis secția de limbă franceză. Eu m-am numărat printre puținii angajați care au reușit să-și salveze jobul. N-a fost ușor (hai, să fiți sănătoși toți cei care ați salvat democrația votând cu Nicușor!). Timp de două luni a trebuit să reînvăț italiana în loc să-mi finalizez cursurile pentru noul an universitar. Asta a însemnat alte nopți nedormite în timpul semestrului, alt regim de fugăreală în care nu mai ai timp nici să respiri. Dar reconversia a venit la pachet și cu un bonus: o scădere de vreo 20% din salariu, un pic mai puțin decât a pierdut și urmează să mai piardă și cealaltă jumătate a familiei Racu.

Dacă v-ați scos deja batista, vă rog să v-o puneți la loc și vă explic și de ce. Noi suntem ok. Dar asta doar datorită faptului că avem un backup financiar îndeajuns de solid în familie. Adică, mai pe șleau, în virtutea unor privilegii de mică boierime de secol XXI, moștenite din mila lui Dumnezeu, nu câștigate prin munca și meritele noastre. Dacă soarta ne-ar fi pus în situația de a ne baza doar pe acestea din urmă și dacă mai eram și într-o situație de viață un pic diferită, atunci acea situație ar fi fost cam nasoală. Așa, pot să mă ocup și eu, slavă Domnului, de nevoile mele spirituale și de educația tinerelor generații, care știu că-mi apreciază eforturile (evident, aceia dintre ei care mai vor să și învețe ceva).

Prin urmare, deși mă solidarizez, firește, cu colegii din sistemul academic public vizați de noile tăieri (inclusiv cu cei din preuniversitar, deja loviți, care mai aveau niște bani în plus de pe urma doctoratului), țin să le reamintesc, în aceeași notă, că și ei rămân prin raport cu alții, chiar și după aceste tăieri, tot niște privilegiați, cum am impresia că sunt mai toți românii care, într-un fel sau altul, reușesc să se mențină, cu chiu cu vai, în ceva ce încă se poate numi clasă de mijloc.