Când încearcă să explice ascensiunea noului naționalism eurosceptic din Estul Europei, stânga pune accentul pe perdanții tranziției sau cel puțin pe distribuția inegală a beneficiilor integrării care a dus, în România ca și în alte țări, la revolta celor care au fost lăsați în urmă.
Argumentul este corect, dar nu este complet. Mai sunt și alte explicații.
Întâi de toate, vorbim și de o reacție la deplasarea tot mai spre stânga a agendei culturale occidentale care s-a produs în anii de după căderea comunismului. În mare măsură, “deplasarea spre dreapta” e doar rămânerea pe loc a unei mari părți din societatea europeană care încă refuză să se obișnuiască cu ideea că și bărbații pot naște. Așa că vorbim într-o anumită măsură de o iluzie optică. Trenul progresiștilor a plecat spre viitor din Gară și progresiștii cred că se mișcă gara, nu trenul; d-aia urlă că a venit extrema dreaptă. Ioan Paul al II-lea era promovat de către Occident, la începutul anilor 90, ca un erou al luptei anticomuniste. Era dat constant ca exemplu pentru comunista BOR de liberalii proeuropeni în aceeași perioadă. Brusc, odată ce am scăpat de comunism, ideile sale au devenit “fasciste”, la fel ca forțele politice est-europene care se revendică în mare parte de la gândirea sa socială. Nu merge așa, să scoți esticii în stradă, cu milioanele, împotriva comunismului, în numele valorilor creștine, iar după ce cade comunismul să-i trimiți acasă ca să nu deranjeze desfășurarea paradei lgbt.
Recent, la cele două componente mai sus menționate – care deseori, deși nu întotdeauna, se suprapun – s-a adăugat și pandemia, ale cărei efecte continuă să se resimtă. Restricțiile impuse în pandemie și revolta împotriva “dictaturii sanitare” au fost cauza directă care a propulsat AUR în sondaje aducându-i în postura în care pot specula nemulțumiri mai vechi și mai noi pornind deja de la o bază de peste 15 procente, la care probabil că nu ar fi ajuns dacă nu ar fi fost pandemia. Poate că pandemia va fi în cele din urmă uitată, dar ea a amplificat polarizarea socială în mod semnificativ. Rescrierea unilaterală a contractului social în numele unei stări de urgență vag definite i-a convins pe adepții vechii normalități că cei cu normalitatea pe stil nou îi pot oricând arunca într-un nou experiment distopic (sau cel puțin perceput ca atare de un număr semnificativ de concetățeni) de la care nu s-ar da în lături, așa că e firesc să se îndrepte către forțele politice care se definesc ca fiind cu totul altfel decât ei, cu totul împotriva modului lor de a vedea lumea.
Însă aș mai vrea să scot în evidență un ultim aspect, deseori ignorat, ce ține de însăși modul în care a fost construită Uniunea Europeană și în care a fost integrat Estul în UE. Dacă pe de o parte valorile vesticilor s-au schimbat destul de mult de la vremea când nemții le cântau esticilor Wind of Change, societatea occidentală devenind mai individualistă, mai secularizată, mai multiculturală și tot mai predispusă spre experimente sociale și biopolitice pe care nimeni nu și le imagina în urmă cu treizeci de ani, pe de altă parte, trebuie ținut cont de faptul că esticii, inclusiv românii, nu au cerut aderarea la UE pentru că își doreau valori europene, ci pentru că își doreau dezvoltare economică. Mai precis, pentru că erau disperați de popria subdezvoltare în care se zbăteau de la momentul în care sistemul comunist intrase în criză.
Or, de la bun început, UE a fost construită pe principiul, dovedit fals, că integrarea economică va crea în timp și o comunitate de valori. La vremea la care au aderat la UE, românii erau disperați, de foame. Astăzi nu o mai duc așa de rău. Însă ca profil cultural, ca opțiuni valorice și politice, românii nu s-au schimbat așa de mult în ultimii ani, în orice caz, mult mai puțin decât elitele europene și de tefelimea proeuropeană din teritoriu care vrea să fie ca afară. Tot astfel, când românii erau disperați de foame după anii de austeritate comunistă și neoliberală, UE dispunea de mult mai multe pârghii decât acum. Atunci exista riscul ca FMI-ul și Comisia Europeană să suspende programele de asistență financiară, exista riscul unor sancțiuni care să împiedice venirea investițiilor străine în care își puseseră speranțele românii și guvernanții lor după o decadă de haos economic și social. Astăzi nu mai suntem la mâna FMI-ului, PIB-ul a crescut nici eu nu mai știu de câte ori, a crescut și nivelul de trai și e puțin probabil să plece investitorii occidentali din România – care între timp a fost pe deplin integrată în lanțurile de producție occidentale – în ipoteza în care ar veni AUR la putere (exemplul Ungariei vecine infirmă pe deplin un astfel de scenariu).
Cu alte cuvinte, UE nu mai are puterea de a amenința poporul român cu scăderea notei la purtare urmată de sancțiuni economice, în condițiile în care autoritatea nu a avut-o niciodată. Pentru că autoritatea presupune internalizarea valorilor celui care dă lecții și note, ceea ce nu prea a fost cazul nici măcar pe vremea când valorile vesticilor și ale esticilor erau mai asemănătoare, deci cu atât mai puțin acum. O modificare de conștiință similară se vede și la firul ierbii. Românii nu îi mai privesc pe europeni ca pe niște zei, ca pe niște stăpâni naturali, pentru că de ani de zile lucrează pentru ei și alături de ei și au avut ocazia să constate că dseori cazuri sunt mediocri, stupizi, poate chiar ticăloși sau nu sunt cu mult sau cu nimic mai buni decât ei; deseori, colegul de muncă din străinătate nu se deosebește de român decât prin salariul mai mare, dar nu neapărat și prin mai multă muncă sau hărnicie.
Cu alte cuvinte, pe măsură ce devin mai productivi și se apropie de venitul mediu european, românii sunt tot mai puțin dispuși să stea cu căciula în mână în fața boierilor europeni, iar cei care au rămas în urmă la capitolul venituri din lipsă de șanse sau în ciuda faptului că trudesc din greu se revoltă pentru că se simt nedreptățiți, fiind firesc să nu aștepte la nesfârșit îndeplinirea făgăduințelor europene. Reacția populară față de refuzul Austriei de a ne primi în Schengen e grăitoare, în acest sens, la fel cum grăitoare e și inerția guvernanților români, consecvenți în slugărnicie. Căci spre deosebire de economia României, care face tot mai mult performanță la standarde europene, fapt reflectat în schimbarea de conștiință a celor care iau parte la acest proces, aparatul de stat (sigur, cu destule excepții) continuă să fie populat de tot felul de troglodiți care, spre deosebire de muncitorii români de la privat, se simt pe bună dreptate inferiori față de colegii lor europeni și se comportă ca atare.
Astfel, aurismul se explică într-o anumită măsură și prin ieșirea românilor din minorat. Românul verde de azi nu se mai rușinează și nu se mai teme să spună cine este și ce vrea. Mulți nu s-au schimbat, ci doar au prins tupeu, mai ales că între timp instanțele europene care le dau lecții s-au schimbat: în anii 90 pe cereau să abroge articolul 200, acum le spun că și bărbații pot să nască; atunci îl dădeau ca exemplu de anticomunism pe Ioan Paul al II-lea, acum le spun că fostul papă a fost fascist. Ca să nu mai pomenesc de faptul că au văzut și ei că de la o vreme se poartă și în Occident. În 2000, Vadim Tudor era o excepție în peisajul european, iar economia românească era pe perfuzii. Astăzi, lucrurile sunt complet diferite; și în țară, și afară.
Autor: Alexandru Racu