Pe la finele anilor 2000 contribuiam aproape lunar la Revista Rost, al cărei redactor șef era, la vremea respectivă, Claudiu Târziu. Nu am publicat în paginile revistei Rost în virtutea vreunei adeziuni legionare de tinerețe, asemănătoare cu cea prin care trecuse Mihail Neamțu, ci mai degrabă datorită ignoranței cu privire la legionarism, în condițiile în care eram, pe de altă parte, ca și astăzi, un creștin-ortodox care încerca să gândească politicul în termenii credinței sale. Între timp, proiectul meu intelectual a evoluat odată cu cunoștințele mele, inclusiv cele de ordin istoric. Despărțirea mea de colectivul editorial de la Rost a fost ea însăși o etapă a acestei evoluții. Însă la vremea la care am scos capul în lume, chiar nu exista în România un spațiu publicistic mai adecvat pentru debutul aventurii mele intelectuale. Doar nu era să mă duc la revista lui Patapievici ca să scriu ode pentru boierii minții! Slavă Domnului, printr-o astfel de etapă intelectuală chiar nu am trecut.
Așa cum am precizat, eram la Rost nu datorită legionarismului, ci datorită unei insuficiente înțelegeri a legionarismului, în condițiile în care creșteam, alături de camarazi, dintr-un trunchi teologic comun, fără să înțeleg într-o primă etapă cât de mari erau (sau aveau să devină?) diferențele dintre noi. La originile rupturii s-au aflat tot mai multe indicii cu privire la implicațiile deranjante ale campaniei sfinții închisorilor, pe care inițial am încercat să le ignor, ulterior am încercat să le corectez, naiv, fără o documentare istorică temeinică și fără să anticipez ce viespar urma să agit prin micile mele proteste de bun simț, astfel încât în cele din urmă am fost forțat să merg la surse, unde am reușit să înțeleg și forța de atracție a ideologiei lui Codreanu, dar am descoperit și multe detalii ascunse grijuliu sub preș care mi-au întors stomacul pe dos și m-au făcut să mă simt ca un idiot care abia acum își dădea seama în ce mlaștină istorică nimerise și cu cine se încurcase.
Evident, la vremea respectivă, pe Moța și Codreanu i-am citit așa cum îi citeam și pe gânditorii despre care îmi scriam, tot în același timp, teza de doctorat: atent, cu pixul în mână, exhaustiv, nu selectiv, onest și, pe cât îmi stătea în putință, fără prejudecăți. Îi citeam așa cum ar trebui să citească un doctorand din domeniul istoriei ideilor politice de la o universitate care se respectă. Mai târziu aveam să realizez că noul meu zel antilegionar, alimentat de furia unei încrederi trădate de către cei care ar fi trebuit să păzească învățătura lui Hristos de astfel de amestecuri impure, fusese el însuși tributar unei deformări profesionale. Le aruncam în față vechilor camarazi deveniți peste noapte adversari de idei citatele compromițătoare pe care le decupaseră cu grijă, pentru a recompune o imagine aproape complet spiritualizată a Legiunii.
Dar tot certându-mă de-a lungul anilor și cu ei, și cu alții, și pe acest subiect, și pe altele, am ajuns să înțeleg că, în general, oamenii NU CITESC. Cei mai mulți nu citesc (pe bune) nici măcar o postare, darămite o carte. Nu citesc nici ce ai scris tu, nici ce au scris cei pe care altfel sunt gata să-i apere până în pânzele albe nu în baza unei judecăți lucide și mature, de care nu sunt în stare, ci în baza unor atașamente emoționale mai degrabă infantile și a unei apartenențe de grup în care li se pierde conștiința. Astfel de mecanisme funcționează, cel puțin parțial, chiar și la cei mai educați dintre neolegionari, care au parcurs cap-coadă aceleași lecturi pe care le-ai parcurs și tu, dar au reușit să le asimileze foarte selectiv, pentru că așa funcționează mintea lor. Cinici cred că sunt foarte puțini și am mari dubii să fi întâlnit măcar unul autentic în mediile astea care, atenție, spre deosebire de alte fascisme, gravitează constant în jurul Ortodoxiei și sunt nevoite să se justifice în termenii ei. Când vrei să faci dintr-un legionar un sfânt, de voie de nevoie, va trebui să cureți icoana măcar de petele brune. Cât privește marea masă, aceasta pur și simplu nu citește, iar de gândit gândește pe o cu totul altă lungime de undă decât cea pe care gândesc intelectualii autentici, care devin cu adevărat autentici abia când încetează să mai aibă așteptări nerealiste de la oamenii aceștia, pe care probabil că și Dumnezeu îi judecă altfel, după măsura lor.
Recent, a început să se discute din nou despre trecutul legionar al unor clerici canonizați în urmă cu câteva zile de către BOR. Fără îndoială, mulți dintre membrii Mișcării Legionare au făcut lucruri oribile și într-un anume sens impardonabile. Aud și argumente de tipul “Și ce dacă a fost legionar? Ce, nu au mai fost alți păcătoși care au devenit sfinți?”. Dar credeți-mă, mare parte dintre oamenii aceștia – dacă nu cumva cvasitotalitatea – sunt ferm convinși că ei nu trebuie să se pocăiască pentru că nu au făcut nimic rău. Probabil că în multe cazuri vorbim de suflete iremediabil ticăloșite care vor să se impună, prin discipolii lor la fel de orbi ca ei, ca modele vrednice de sinaxare. Dar mă întreb dacă în alte cazuri nu trebuie explorată și următoarea ipoteză (care firește, nu trebuie postulată în mod abstract și pervers, ci confirmată empiric, doar acolo unde e cazul, prin cercetarea temeinică a vieții persoanelor în cauză cu care ar trebui să se ocupe o comisie de canonizare conștientă de menirea ei): nu or fi printre legionari și minți fragede, hipnotizate de harisma lui Codreanu, care nu erau mai antisemiți decât media națională din anii ’30, pentru care teoria conspirației evreiești era o “evidență” la fel de indubitabilă ca și geocentrismul în Evul Mediu, dată fiind puținătatea minții și bezna vremurilor în care au copilărit, care, în calitate de legionari, făceau doar rugăciuni, marșuri, flotări și ajutau țăranii la culesul porumbului până când s-au trezit într-o bună zi săltați de Carol, apoi de Antonescu, apoi de comuniști și plimbați prin toate închisorile, astfel încât după ’90 chiar nu reușeau să înțeleagă de ce îi luau unii la rost pentru opțiunea lor de tinerețe, mai ales în cazurile în care, trecând peste această țicneală care în Biserica Ortodoxă Română nu se tratează încă, au dus o viață creștină jertfelnică și ireproșabilă?
Poate că unii s-or mai fi dumirit între timp, dar oricum nu prea aveau cu cine să discute subiectul în Biserica Ortodoxă Română, cel puțin nu la vedere, iar asta datorită faptului că întotdeauna se găsesc cel puțin doi, trei nebuni prin preajmă care devin agresivi dacă deschizi subiectul, iar ierarhia nu vrea nici ea să discute despre asta deoarece orice discuție serioasă va ajunge, inevitabil, la responsabilitatea păstorilor, de ieri și de azi, de a-i păzi pe cei puțini la minte de demenții care au transformat via Domnului în teren de recrutare pentru organizații criminale. Căci, să vă spun drept, dacă mi-ar fi dat Dumnezeu mai puțină minte sau o conștiință mai slabă, aș fi căzut și eu în plasa asta de păianjen rețesută după 1989, nefiind prin preajmă niciun părinte care să mă păzească.
Rămân la părerea că ierarhia și facultățile de teologie ar fi trebuit să lămurească public subiectul, atât în dimensiunea sa teologică, cât și în dimensiunea sa istorică, asumându-și totodată eșecurile pasotrale mai vechi sau mai noi, înainte de a trece la canonizări. Deja văd destui care trag concluziile altminteri lesne de anticipat: nu “e sfânt, deci rezultă din asta că s-a pocăit, chiar dacă nu avem dovada” (asta e varianta mai respirabilă la nivel de impact asupra conștiinței ecleziale, care, în plus, ar putea să fie și adevărată); ci “e sfânt, deci înseamnă că nu e nimic în neregulă cu legionarismul”, dacă nu cumva e cea mai bună opțiune politică pentru un viitor sfânt.
Dar poate că nu e prea târziu pentru o astfel de dezbatere în Biserică și între Biserică și alți actori ai societății civile. Poate că din receptarea publică a deciziei Sfântului Sinod se va naște, inevitabil, și această lămurire pe care până acum conducerea Bisericii a tot evitat-o. Până la urmă, vom vedea dacă există sau nu resurse pentru așa ceva.
Autor: Alexandru Racu