Nu mă număr printre cei care consideră că argumentul de tip “what about…” despre care se tot vorbește zilele astea este inerent pervers. Argumentul este pervers sau justificat în funcție de intenția celui care îl folosește. Este pervers dacă încearcă să scuze agresiunea adusă în discuție. Este justificat dacă încearcă să extindă condamnarea respectivă și la alte agresiuni care merită condamnate. Este justificat dacă este folosit împotriva cuiva care a justificat și alte agresiuni, cu scopul de a extinde solidaritatea și standardele morale la toate situațiile în care acestea se impun, și este perversă condamnarea whataboutismului dacă cel care îl condamnă nu are căderea să o facă pentru că s-a folosit și continuă să se folosească de dublul standard, mai precis, condamnă whataboutismul ca atitudine “imorală” pentru a-și legitima propria imoralitate.
Așadar, totul depinde de intenție. Și de context. Spre exemplu, e perfect normal să folosești argumentul de tip “what about…” în condițiile în care te-ai pronunțat suficient de clar cu privire la agresiunea care se desfășoară în momentul de față și în condițiile în care îl folosești împotriva cuiva care a justificat alte agresiuni din trecut pe care tu, la momentul respectiv, le-ai condamnat.
Însă cum recunoști omul prost și / sau ticălos? Ca o paranteză, merită precizat că de cele mai multe ori prostia și răutatea merg mână în mână. Revenind, îl recunoști după faptul că ți-a dat like când ai condamnat o agresiune a NATO, iar acum când condamni și o agresiune a Rusiei revine și te întreabă “cum rămâne cu agresiunile NATO”? Nu îți dai seama dacă stă prost cu memoria, dacă stă prost cu logica, adică e prost, sau dacă e și prost și ticălos, utilizând niște argumente deplorabile pentru a-și justifica niște atașamente la fel de deplorabile. Căci în timp ce unii mă acuză că sunt prorus de fiecare dată când îi critic pe occidentali, alții își permit să mă întrebe, atunci când îi critic pe ruși, de ce nu îi critic pe occidentali, deși tot ei mi-au dat like atunci când i-am criticat pe occidentali.
Probabil că unii dintre ei sunt cu simbrie sau securiști. Alții sunt pur și simplu răi și proști. E un spectacol mizerabil pe care îl oferă natura umană în vreme de război, inclusiv pe frontul virtual al rețelelor de socializare.
Realitatea e că foarte puțini oameni sunt capabili să susțină niște principii universale: solidaritatea, onestitatea, responsabilitatea, empatia. Cei mai mulți țin cu o tabără sau alta, cu Rusia sau NATO, și sunt dispuși oricând să sacrifice aceste valori pentru victoria blocului geopolitic pe care îl susțin.
Dacă ar face doar asta parcă n-ar fi așa de grav. Însă mai au și nerușinarea să invoce respectivele valori doar atunci când ele sunt călcate în picioare de tabăra adversă. Dar dacă ar face-o în mod conștient, cu cinism machiavelic, parcă nu ar mai fi așa de jalnici și dezgustători. Ar fi malefici, cum puțini pot să fie, ceea ce implică măcar o anumită strălucire la capitolul inteligență și stil. În realitate, orbirea oamenilor ăstora față de abuzurile propriei tabere e la fel de “sinceră” ca și indignarea lor față de abuzurile de același tip comise de tabăra adversă. Sunt sinceri în “prostia” lor pentru că sunt îndeajuns de proști ca să nu își vadă răutatea.
Iar cel mai dramatic e faptul că și cei care ne conduc nu par să fie cu mult diferiți de fanii lor. Dacă am fi conduși de oameni malefici poate am mai avea o șansă. Dar tare mă tem că suntem conduși, spre prăpastie, tot de oameni răi și proști.
Autor: Alexandru Racu