Problema cu relațiile internaționale e că nu știi niciodată cu siguranță ce e în capul adversarului, nici la ce fel de stimuli reacționează. La asta se mai adaugă și faptul că unii lideri mondiali nici măcar nu mai fac efortul să gândească strategic, poate deoarece consideră strategia un deficit de “claritate morală”, iar ei simt nevoia să își etaleze virtuțile sau mai degrabă să își exprime frustrările. În anumite bule de Facebook trendul ăsta este și nu m-ar mira ca decidenții să nu fie cu nimic mai breji decât susținătorii lor din presă și social media.
Așadar, avem deopotrivă problema riscului de a calcula prost și problema refuzului de a calcula.
Riscurile astea cresc în momentul în care un psihopat a aruncat o piatră în apele relațiilor internaționale, tulburându-le. Poate datorită unui calcul prost, poate datorită refuzului de a calcula. Dar noi nu putem ști dacă Putin a atacat Ucraina datorită unei politici americane prea agresive sau datorită unei politici americane insuficient de agresive, niciuna dintre ipoteze nefiind falsificabilă.
Spre exemplu, dacă vrei să previi un război nuclear, unii spun că abordarea cea mai înțeleaptă e să eviți provocările, deoarece provocările pot leza orgoliul adversarului, cu riscul de a provoca reacții iraționale, sau deoarece adversarul poate să ajungă la concluzia că dacă nu răspunde acum, dur, la provocare, cu riscul de a declanșa un război, oponentul va prinde și mai mult tupeu și îl va încolți și mai mult.
Spre exemplu, e posibil ca Putin să își fi făcut următorul calcul: dacă atac acum Ucraina, americanii o să mă ia în serios și văzând că joc dur și riscant, o să dea înapoi de frica unui război nuclear; dar dacă nu atac, americanii vor continua să înarmeze Ucraina, ucrainenii vor prinde tupeu văzând că americanii le dau arme, iar eu nu reacționez, astfel încât peste câțiva ani mă pot trezi cu o contraofenisvă nimicitoare a ucrainenilor în Donbas și Crimeea, pe care s-ar putea să nu pot să o opresc decât cu bomba nucleară, așa că mai bine atac acum și rezolv problema printr-un război convențional.
În condițiile în care nu știi niciodată cu siguranță ce e în capul adversarului și mai ai și tendința de a-ți supraestima capacitățile sau de a-ți suprima luciditatea strategică pentru că nu îți poți controla frustrările sau nevoia de a-ți etala virtuțile, e suficient să supraestimezi pericolul pe care îl prezintă adversarul în viitor precum și actualele capacități de care dispui în momentul de față pentru a face o mutare greșită în urma căreia se deschide o cutie a Pandorei pe care nu mai poți să o închizi.
Însă vin unii republicani și spun că, din contră, Rusia a atacat tocmai pentru că politica SUA nu a fost destul de agresivă. Spre exemplu, dacă SUA ar fi transmis în cazul Ucrainei același mesaj pe care l-au trimis în cazul Taiwanului, anume că vor apăra statul atacat de o superputere rivală, atunci, zic unii, superputerea rivală nu ar mai fi atacat.
La fel și în cazul războiului nuclear. În fața declarațiilor nucleare ale lui Putin și ale înalților oficiali de la Kremlin, Biden s-a limitat la a spune că respectivii sunt complet iresponsabili, refuzând să se lanseze într-un război al declarațiilor nucleare, cum a făcut Trump în 2017, atunci când a fost provocat de Kim. La o primă vedere, e o opțiune de bun simț cu care nu pot decât să fiu de acord. Însă un diplomat rus care a defectat de curând a declarat următorul lucru într-un interviu dat unei publicații occidentale: colegii lui din Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse sunt convinși că dacă Putin ar ordona un atac nuclear punctual în Europa, SUA nu ar avea curajul să reacționeze, și în viziunea fostului diplomat tocmai această convingere explică lejeritatea declarațiilor nucleare ale leadership-ului rus, ba mai mult, crește riscul unui dezastru nuclear.
Ceea ce înseamnă că dacă vrei să eviți un război nuclear, printr-o atitudine moderată, defensivă, rațională și non-provocatoare, s-ar putea să îl provoci, întrucât adversarul ar putea să interpreteze această atitudine drept slăbiciune care dă de înțeles că un pariu nuclear al superputerii mai slabe ar putea fi câștigător, pariu care devine cu atât mai tentant în condițiile în care respectiva superputere mai slabă e complet depășită din perspectiva războiului convențional. Invers, dacă vrei să eviți un război nuclear printr-o atitudine nucleară, s-ar putea, bineînțeles, să-l provoci, pentru că simțindu-se încolțit, adversarul poate recurge la un gest necugetat.
În condițiile în care SUA au avut o atitudine mult mai rezervată în conflictul ucrainean, în sensul în care au dat de înțeles de la bun început că nu vor trimite trupe ca să apere Ucraina, iar Putin a decis în cele din urmă să atace, evenimentele ulterioare crescând semnificativ riscul de escaladare nucleară, e de înțeles de ce unii din SUA consideră că e cazul să transmită acum un mesaj complet diferit Chinei. Problema e complicată de faptul că leadership-ul american, spre deosebire de cel chinez și rus, e fragmentat, dată fiind separația puterilor în stat, și încă nu e clar dacă Pelosi se duce în China de capul ei sau a fost, de fapt, trimisă de Biden. Dar așa cum e posibil ca o atitudine mai fermă a SUA să fi prevenit conflictul cu Rusia, sau nu, tot astfel e posibil ca în cazul de față o atitudine mai fermă față de China să precipite un conflict care altfel ar putea fi evitat. Nu există o regulă generală, nici vreo soluție magică care să ne protejeze de riscurile pe care le implică cunoașterea imperfectă, iar ceea ce ar fi putut să funcționeze într-un caz (sau nu) s-ar putea să genereze exact rezultatul nedorit în celălalt caz.
În fine, e de înțeles de ce invazia lui Putin și totalitatea deplasărilor geopolitice care au precedat-o, începând cu extinderea NATO către Est și culminând cu declanșarea Maidanului, a tulburat apele relațiilor internaționale și, într-un fel sau altul, îi agită pe toți, în sensul în care actorii se tem acum mai mult de ce li se poate întâmpla sau simt că dispun acum de o oportunitate care trebuie speculată, acum, căci mai târziu va dispărea, sau împărtășesc ambele sentimente care împreună produc o combinație foarte periculoasă.
Spre exemplu, văzând că SUA nu au apărat Ucraina, ba mai mult, că arsenalul american e sărăcit în momentul de față de exporturile de armament către Ucraina, iar economia occidentală e deja sufocată de sancțiunile cu efect de bumerang, chinezii ar putea să considere că acum e momentul să încerce să recupereze Taiwanul, mizând pe faptul că armata lor e mult mai bine pregătită decât armata rusă, ceea ce s-ar putea să fie adevărat. Sau poate că chinezii nu gândesc așa, dar americanii cred că chinezii gândesc așa, iar asta îi poate determina să facă o mutare greșită care la rândul ei poate provoca o mutare greșită a chinezilor, ajungându-se astfel la un dezastru generalizat.
Pe de altă parte, văzând că Rusia s-a împotmolit în Ucraina, că întreg Occidentul e unit împotriva ei, că sancțiunile combinate cu livrările de armament descurajează o eventuală acțiune similară a Chinei în Taiwan, pentru simplul motiv că este extrem de costisitoare, chiar și în cazul unei victorii, taiwanezii ar putea să prindă tupeu și să își proclame independența, la fel cum e posibil să interpreteze vizita lui Pelosi exact ca pe o astfel de invitație. Bineînțeles, chinezii, la rândul lor, pot să interpreteze implicațiile războiului din Ucraina și ale vizitei lui Pelosi asupra mișcării suveraniste din Taiwan exact în aceiași termeni și să acționeze în consecință printr-o demonstrație de forță care poate duce la un dezastru.
În cele din urmă, chinezii pot privi războiul din Ucraina atât ca pe o oportunitate, cât și ca pe o amenințare. Poate fi un semn că se poate, deoarece americanii au arătat că nu sunt dispuși să riște un război nuclear pentru a apăra o altă țară, dar pe de altă parte sunt deja prinși într-un război proxy extrem de costisitor cu rușii. Pe de altă parte, poate să reprezinte și un imbold de a acționa acum, deoarece Rusia nu se descurcă prea bine și timpul nu e de partea ei, iar dacă Rusia va fi în cele din urmă îngenuncheată prin acest război proxy, așa cum și-au propus americanii, atunci China va fi izolată și mult mai vulnerabilă. Mai mult chiar, o eventuală prăbușire a putinismului cauzată de eșecul operațiunii speciale și de succesul strategiei occidentale de izolare și pedepsire a Rusiei va da un imbold nu doar aspirațiilor suveraniste ale Taiwanului, ci și mișcării pro-democrație din Hong Kong și din interiorul Chinei continentale, taman când guvernul de la Beinjing continuă să impună o politică tot mai impopulară de combatere a pandemiei și începe să simtă tot mai mult consecințele economice ale strategiei covid zero. Scenariul nu mi se pare fantezist și chiar și în ipoteza în care ar fi, până la urmă contează ce crede leadership-ul Partidului Comunist Chinez cu privire la posibilitatea unei astfel de evoluții. Personal, tind să cred că sunt destul de stresați și că în condițiile acestui stres ar putea să ia niște decizii neinspirate.
În fine, să nu subestimăm prostia. Cred în continuare că mare parte din politica isterică a SUA în Ucraina se explică prin convingerea că Vladimir Putin, via Donald Trump și știrile false, reprezintă o amenințare cât se poate de reală la adresa democrației americane, ba mai mult, e principala sau chiar singura amenințare, căci altminteri n-ai niciun motiv să nu te bucuri de visul american, iar această amenințare e o amenințare directă la biroul lui Nancy Pelosi în care și-a băgat picioarele pe 6 ianuarie 2021 simpatizantul lui Trump din imaginea de jos.
Partea proastă e că am putea să ajungem la un război, printr-o eroare de calcul, chiar și în ipoteza în care liderii noștri ar încerca să-l evite, astfel încât, dacă nu am avea încredere în Dumnezeu, așa cum declară liderii de la Casa Albă, am putea ajunge la concluzia că istoria e poveste spusă de un idiot. Dacă mai punem la socoteală faptul că avem tot mai puține motive să credem că suntem conduși de lideri inteligenți și responsabili, ne luăm cu mâinile de cap. Dar să sperăm că scăpăm și de data asta.
Autor: Alexandru Racu