Scriu și eu câteva rânduri despre ce s-a întâmplat aseară pe Arena Națională, unde am fost și eu prezent.
Mai întâi faptele:
La începutul meciului, imnul kosovarilor a fost huiduit și s-a strigat “Serbia, Serbia”.
Firește, o astfel de manifestare a conaționalilor mei prezenți pe stadion nu putea decât să mă scârbească. Ulterior, am aflat că și imnul României fusese huiduit la Pristina, dar din câte se pare, și atunci românii au fost cei care au pornit scandalul prin afișarea bannerului cu “Kosovo e Serbia”. Restul e de la sine înțeles: normal că ăia o să îți huiduie imnul dacă tu le negi, în mod explicit și ostentativ, statutul de stat suveran.
Apoi, pe la mijlocul primei reprize, ultrașii de la peluză au aprins niște torțe și au început să cânte “ole, ole, ole, ola, Kosovo e Serbia”. S-a aruncat și o petardă pe teren, dar, din ce îmi amintesc, departe de portarul lor sau de alți jucători, deci nu s-a pus problema să fie în vreun fel puși în pericol (altfel, sigur, există norme stricte în ceea ce privește utilizarea petardelor, nimic de comentat din acest punct de vedere). Kosovarii au zis că refuză să reia meciul, ai noștri au continuat să scandeze “Serbia, Serbia” și “libertate pentru ultrași” – nu s-a scandat nimic altceva -, în ciuda apelurilor crainicului și a rugăminților adresate de către jandarmi și de către căpitanul naționalei, Nicușor Stanciu.
Drept urmare, arbitrul a oprit meciul, echipele au ieșit de pe teren și a urmat o perioadă de vreo jumătate de oră în care nu știam ce se întâmplă, dacă se mai reia sau nu meciul, și în care reprezentanții jandarmilor au negociat cu ultrașii de la peluză. În cele din urmă, aceștia le-au predat jandarmilor bannerele controversate, le-au promis că se abțin de la alte scandări interzise de UEFA și, până la finalul partidei, s-au ținut de cuvânt.
Ulterior, opinia publică s-a împărțit între o tabără care îi susține pe ultrași și condamnă UEFA și o altă tabără care îi condamnă pe ultrași și susține UEFA, precum și valorile euroatlantice pe care se presupune că le reprezintă și la care ar fi atentat ultrașii prin scandările lor.
Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt mai nuanțate și discuția trebuie purtată pe mai multe niveluri.
Întâi de toate, fără îndoială, suporterii români au fost provocatori și au dat dovadă de proastă creștere. E clar că au avut intenția să jignească. Din punctul meu de vedere, respectul față de adversar, față de gazde sau oapseți, e mai important decât declarațiile politice, de la care, în principiu, ai putea să te abții pe perioada meciului, fără ca asta să însemne că ți-ai schimbat convingerile politice (în cazul de față poziția față de independența Kosovo). Se cheamă diplomație și e apanajul spiritelor rafinate. Pe de altă parte, e drept și că ne aflam totuși pe stadion, nu la pension, iar a spune că anumite scandări sunt de prost gust, nu e totuna cu a spune că interzicerea lor e justificată sau că nu e suficient să ne conformăm pragmatic normelor UEFA, pentru a evita eventualele sancțiuni; mai trebuie să le și aplaudăm și să-i umplem pe ai noștri de acuze care, în mare parte, nu mai au vreo legătură cu realitatea.
Ajungem astfel la cea de-a doua dimensiune a problemei, în speță responsabilitatea unor astfel de manifestări. Și aici lucrurile sunt nuanțate. Fără îndoială, un adevărat patriot trebuie să fie matur și responsabil. Și ăsta a fost și mesajul transmis de crainic: dacă țineți la echipa națională, vă rugăm să vă controlați ca să nu ne trezim că pierdem meciul la masa verde. Ceea ce s-a și întâmplat, în cele din urmă, după ce ultrașii și-au făcut show-ul și au spus ce au avut de spus. Nu e clar în ce măsură au fost conștienți, de la bun început, de posibilul impact al manifestărilor lor, și deci în ce măsură au pus ambițiile lor mai presus de respectul față de fotbaliștii care și-au dat sufletul pe teren ca să ne aducă cele trei puncte și de ceilalți suporteri ai echipei naționale, de pe stadion și de acasă, care vor mai degrabă să vadă naționala la euro decât să-i vadă pe ultrași cum sfidează corectitudinea politică.
În fine, trebuie precizat că respectivele scandări nu au fost nici “rasiste”, nici “antisociale” și mai știu eu cum, așa cum degrabă s-au pronunțat o serie de yesmeni de la societatea civilă și din presă, precum și reprezentanți ai diferitelor instituții ale statului (Jandarmeria sau CNCD). Scandările au fost doar politice, iar ele nu exprimă decât poziția oficială a satului român și a aproape jumătate din statele lumii – care reprezintă mult mai mult decât jumătate din populația lumii -, state care, alături de statul român, nu recunosc independența Kosovo, nici dreptul marilor puteri occidentale de a redesena harta lumii după bunul lor plac.
Hai să zicem că pe yesmenii din presă și pe soroșeniile de la societatea civilă mai poți să îi înțelegi. Dar dacă instituții ale statului pretind că astfel de scandări sunt “rasiste”, “antisociale”, “incalificabile” și mai știu eu cum, atunci respectivele instituții fie admit că sunt instituții ale unui stat “rasist”, acuzându-se pe ele însele de rasism prin acuzele la adresa ultrașilor, care n-au zis altceva decât ceea ce zice oficial și statul român, fie repsectivele instituții se declară stat în stat, admit că nu sunt instituții ale statului român, ci instituții contra statului român, instituții care slujesc, în cadrul statului român, interese străine de cele asumate în mod oficial de statul român.
De altfel, e amuzant că însuși crainicul stadionului, în apelurile sale disperate către public, nu știa cum să califice respectivele scandări. Nu le-a numit rasiste pentru că ar fi fost o insultă la adresa inteligenței (de care yesmenii tefelei, pe de altă parte, nu aveau cum să ne scutească). La un moment dat le-a numit revizioniste, for lack of a better term, ceea ce era o mare tâmpenie. Nu statul român (alături de toate celelalte state ale lumii care nu recunosc Kosovo) și-a revizuit poziția față de statutul provinciei din sudul Serbiei, ci SUA, Franța, Marea Britanie, Germania și celelalte state, în marea lor majoritate occidentale, care au recunoscut independența Kosovo, după ce în prealabil recunoșteau Kosovo ca parte din Serbia, și-au revizuit poziția cu privire la statutul Kosovo. Ăia sunt “revizioniști”, nu ultrașii. În cele din urmă, crainicul nu a putut să spună decât că nu avem voie să strigăm numele țării vecine (se referea cumva la Ucraina?), solicitare care, din nou, e complet stupidă și nu poate avea niciun fel de bază în legislația românească.
În fine, s-a mai spus și că politica nu are ce căuta pe stadion. Propunerea e pe cât de ipocrită, pe atât de problematică. Credeți că s-ar mai fi făcut vreo reclamație dacă ultrașii români ar fi strigat în loc de “Kosovo e Serbia”, “Donbas e Ucraina”, dacă prin scandările lor l-ar fi sfidat pe Putin, nu pe Biden, Scholz, Macron și pe toată ceata lor de tefelei? Sau dacă ultrașii ar fi postat un banner cu “camarazii români susțin batalionul de Azov”? Ultima oară când am fost pe Arena Națională, la un meci dintre România și Suedia, pe vremea când era Dăncilă prim-ministru, aceiași ultrași scandau “Viorica, m…e Viorica”. Cu dezlegare de la Liiceanu, bineînțeles, unul dintre cei mai vajnici susținători ai valorilor (și m…ii) civic-liberale și ai operațiunii militare prin care NATO a bombardat Iugoslavia în primăvara lui 1999. Nu i-a mai sancționat nimeni pe motiv de sexism, nici nu le-a mai cerut careva să se comporte “civilizat”, așa cum li se solicita ieri seară ultrașilor de către crainicul stadionului.
Adevărul e că UEFA face politică, din registrul internaționalismului tefelist, face politica marilor cancelarii occidentale și a instituțiilor internaționale dominate de statele occidentale, adică inclusiv politica redesenării după bunul plac a granițelor naționale și politica pumnului în gură băgat statelor și popoarelor “nealiniate”. Popoare care, în mod tradițional, s-au exprimat, cu propria voce, și la stadion, sfidând astfel pretenția yesmenilor din presă și societatea civilă de a monopoliza discursul public și de a (re)defini voința națională ca voință de aliniere, fără rest, la “normele” și “valorile euroatlantice”. Asta s-a întâmplat și aseară. Stadioanele ar fi cu siguranță mai plictisitoare fără această dimensiune politică populară, ale cărei manifestări, desigur, nu trebuie idealizate sau încurajate necritic și fără nuanțe, iar societatea, la rândul ei, ar fi mai puțin liberă, și și mai conformistă decât e deja.
Cum am spus, scandările ultrașilor au fost cu dus și întors. Pe de o parte, o lipsă de diplomație sportivă, de respect față de adversar și de responsabilitate față de echipa națională care risca să piardă meciul la masa verde și cu siguranță va primi o penalizare mai mică sau mai mare; pe de altă parte, o sfidare la adresa consensului globalist-tefelist, altfel cât se poate de ipocrit, băgat cu de-a sila pe gâtul popoarelor și care inevitabil stârnește astfel de reacții de frondă populară. Eu nu am scandat alături de ei din motivele enumerate mai sus. Dar nici nu mi se pare normal să le interzici exprimarea punctului de vedere, în limitele în care au făcut-o aseară, pentru că aveau și ei partea lor de dreptate.
De altfel, interesant e că și atitudinea restului publicului – pe care și unii și alții au încercat să îl anexeze / înglobeze în tabăra lor după incidentele de aseară – a fost destul de ambivalentă. Au fost huiduiți și kosovarii când au ieșit de pe teren și când au reintrat, de întreg stadionul, dar la un moment dat au început să fie huiduiți și ultrașii pentru că restul lumii se cam săturase ca seara să le fie stricată și calificarea să fie compromisă pentru ambițiile ultrașilor care, ca de obicei, țineau morțiș să iasă în evidență.
Vorba unui clasic al comediei românești: așa e în fotbal.
Autor: Alexandru Racu