Pentru tefeliști, alegerile se rezumă la un exercițiu de morală, care nu mai are legătură cu politica.
Politica este despre împărțirea resurselor și a puterii.
Pentru Aristotel și Toma d’Aquino, scopul legitim al politicii este înfăptuirea binelui comun, care se traduce prin cea mai echitabilă formulă de distribuire a resurselor și puterii, de pe urma căreia beneficiază toate grupurile sociale.
Pentru Marx și Lenin, conștiința politică se rezumă la conștiința de clasă, ceea ce înseamnă că votezi pentru acel politician care reprezintă cel mai bine interesele clasei tale, fără să te preocupe binele comun, adică și soarta celeilalte clase.
Pentru tefeliști, politica a ajuns să se rezume la cine vorbește frumos vs. cine vorbește urât, cine e olimpic vs. cine e agramat ș.a.m.d.
Nu mă număr printre cei care consideră că aspectul acesta e complet lipsit de relevanță. E adevărat că prin votul nostru penalizăm anumite comportamente și atitudini și le răsplătim pe celelalte, că putem da un exemplu prost tinerei generații dacă votăm un derbedeu în locul unui olimpic, facilitând încetățenirea ideii că golănia rentează, pe când școala nu.
Cred că trebuie ținut cont și de acest aspect atunci când votăm. Însă în cadrul ideologiei tefeliste, acesta a devenit singurul aspect care contează, politica fiind redusă la un exemplu bun sau prost despre cum anume reușești în viață.
Aceasta atrage după sine descalificarea morală a tuturor celor care votează și în funcție de dreptate sau doar de interese, ca să nu mai vorbesc de cei care ajung să își exprime exasperarea prin votul de protest, lovind în sistemul care îi calcă pe cap cu ce au la îndemână, adică cu Trump, Meloni, Georgescu, Simion ș.a.m.d.
Toți aceștia sunt homofobi, rasiști, sexiști, antieuropeni, adică oameni care au picat examenul moral la care se rezumă mai nou alegerile, nicidecum oameni care au ales să se răzbune pe politica care i-a trădat atunci când a început să le țină lecții de morală în loc să le rezolve problemele concrete.
Morala a fost astfel transformată într-o ideologie a puterii. Recurge la morală, în disperare de cauză, clasa de mijloc care vrea să își păstreze puterea, deși se dovedește în mod constant incapabilă să rezolve, în logică autentic democratică (am și uitat ce înseamnă, de fapt, cuvântul acesta), problema distribuției resurselor și a puterii. De fapt, incapabilă e mult spus. În multe cazuri, lispește nu doar capacitate, ci orice urmă de preocupare sau măcar de conștientizare a problemelor oamenilor care nu își beau cafeaua la Starbucks.
Cred că Barack Obama a întruchipat cel mai bine acest tip de politică. Un orator excelent, o persoană foarte inteligentă, foarte bine crescută și foarte bine educată, numai bună ca să fie așezată, ca obiect de admirație civică, peste un sistem politic profund disfuncțional. Că poate așa, absorbiți de exercițiile de admirație, oamenii vor uita de problemele lor materiale și de politica care pe vremuri avea menirea de a le rezolva.
Ca să-l parafrazez pe Marx, germanismul iohannist, justițiarismul codruțist, cumințenismul pământului cioloșist sau olimpismul nicușorist ar trebui să reprezinte noul opium al popoarelor. Doar că popoarele prizează tot mai puțin acest opiu, spre disperarea tefelimii care altceva nu știe să ofere.
Evident, morala transformată într-o ideologie a puterii devine ipocrită și, prin urmare, profund imorală (trec peste faptul că toți cei care s-au obișnuit să dea note la purtare cu ocazia fiecărui ciclu electoral sunt aceiași care strigau m…e Dragnea în Piața Victoriei). Oamenii simt asta și reacționează în consecință. Redefinirea politicii ca exercițiu de etalare a virtuților morale nu îi face să fie mai morali, ci îi face să fie mai cinici și mai nihiliști. De fapt, mă tem că acest spectacol penibil al înlocuirii virtuților publice cu virtuțile private duce mai degrabă la demonetizarea moralei și erodarea ei chiar și la nivelul vieții private, acolo unde chiar avem nevoie de ea.
Desigur, morala nu a rămas singurul argument din repertoriul electoral al tefelimii. Pe lângă ea, mai este cultivată și frica: pică bursa, vin rușii, vine fascismul, se pregătește deportarea minorităților ș.a.m.d. Dacă nu mai reușești să le induci oamenilor sentimentul rușinii, poate măcar reușești să-i sperii.
Sincer, eu cred că cei care au propagat acest tip de discurs mai degrabă s-au speriat unii pe alții. Norocul lor a fost că Simion a reușit să proiecteze imaginea unui lider instabil, impulsiv, incapabil și inconsecvent, speriindu-i astfel pe toți cei care mai aveau ceva de pierdut de pe urma unei răscoale anarhice, care aducea doar pagube, nu și vreun câștig.
În rest, discursul speriat seamănă cu discursul tuturor elitelor muribunde, care întotdeauna au confundat sfârșitul lumii cu sfârșitul lumii lor și pierderea anumitor privilegii, doar câteva în cazul de față, cu apocalipsa.
Nu poate nimeni să prezică viitorul cu certitudine absolută, nici nu neg că există și în acest tip de discurs o doză de adevăr, chiar mai mare decât mi-aș dori eu personal, dar cu toate acestea foarte mică, mult mai mică decât se pretinde, chiar mai mică decât doza de adevăr din discursul “moral”.
Însă în ambele regăsim aceeași confuzie dintre subiectiv și obiectiv, dintre reprezentările mentale din bula noastră și realitatea socială, dintre problemele și interesele noastre și problemele și interesele societății.
Cel mai mult mă amuză stânga care de ceva vreme votează împotriva candidaților pe care îi votează clasa muncitoare, ca formă de protest, pretinzând că astfel apără clasa muncitoare de ea însăși. Ce-i drept, și Papahagi a spus după alegeri că mahalaua ineptă o duce mai bine atunci când România educată decide pentru ea, Patapievici a spus-o la rândul său, cu subiect și predicat, în Politice, dar măcar acesta e un argument asumat de dreapta.
Altminteri, nu e nimic în neregulă să votezi pentru propriile interese mic-burgheze, asumate ca atare, sau în conformitate cu propriile sensibilități și valori morale nonmarxiste, pe care clasa muncitoare altfel nu dă doi bani. Dar, vorba poetului, “lăsați măcar marxiștii ca să doarmă-n colb de cronici, din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici”.
Autor: Alexandru Racu