În ultimă instanță, conflictul dintre vacciniști și antivacciniști e o reflecție teologico-politică a conflictului dintre catolici și protestanți. În timp ce primii considerau că mântuirea se dobândește prin ascultarea față de autoritatea eclezială care deține privilegiul exclusiv al interpretării Bibliei, cei din urmă considerau că fiecare credincios e liber să interpreteze Biblia după cum îl duce capul și să descopere de unul singur rețeta mântuirii. În zilele noastre, vacciniștii consideră că dobândirea sănătății e mijlocită de ascultarea față de autoritatea științifică, pe când ceilalți consideră că ei știu mai bine ce e bine pentru ei și că problema sănătății, la fel ca problema mântuirii pentru protestanți, e o chestiune ce ține strict de conștiința individuală.
Am fi tentați să extindem analogia un pic mai departe și să spunem că în timp ce pentru unii mântuirea / sănătatea e o problemă strict individuală, pentru ceilalți mântuirea / sănătatea este o problemă deopotrivă individuală și colectivă, doar că analogia istorică nu mai ține întrucât se bazează pe o interpretare mai degrabă mistificatoare a protestantismului care altminteri a persecutat și el mulți eretici.
Însă dincolo de acest aspect, la fel cum protestantul e singur cu Dumnezeul lui, tot așa și noul protestant care protestează împotriva autorității experților e singur – cel mult alături de familia lui – în fața acului amenințător. Dacă privim lucrurile dintr-un alt unghi, el trăiește, de fapt, în paradigma neoliberală (și ea tot protestantă la origini) potrivit căreia “nu există societate, există doar indivizi, cel mult familii” (așa cum spunea Margaret Thatcher). Nu e capabil sau refuză să înțeleagă și să își asume dimensiunea socială a pandemiei, adică faptul că factura nevaccinării nu o plătesc doar nevaccinații, la nivel individual, ci și vaccinații ca urmare a riscului crescut de îmbolnăvire la care sunt expuși și cei vaccinați (în ipoteza în care vaccinul scade semnificativ riscul îmbolnăvirii și transmiterii bolii, dar nu îl exclude complet) și ca urmare a presiunii puse pe sistemul de sănătate, care este o resursă socială comună, sau a impactului economic al unei epidemii scăpate de sub control, pe care îl resimt toți cetățenii, și cei vaccinați, și cei nevaccinați.
Dar chiar și în ipoteza în care ar fi în stare să recunoască existența acestei dimensiuni colective a problemei, existența unei realități definite pe bună dreptate drept “sănătate publică”, el oricum e convins că experții nu știu sau îl mint, că și dacă acceptăm că există aceste probleme, vaccinul nu e parte din soluție, ci parte din problemă, nu vindecă, ci mai degrabă ucide ș.a.m.d.
Or atunci când oamenii nu pot cădea de acord asupra adevărurilor elementare, asupra faptelor, când nu cad de acord cu privire la cât fac 2 + 2, dar sunt convinși, pe de altă parte, că aceasta nu este doar o problemă teoretică, ci una practică, de care depinde sănătatea sau viața sau mântuirea lor, inevitabil vor sfârși prin a se lua la bătaie, la fel cum s-au luat la bătaie catolicii cu protestanții.
Cred că din această perspectivă trebuie privit actualul conflict paneruopean care cel mai probabil se va acutiza dacă vom avea un val patru și dacă se va dovedi (sau cel puțin asta va crede una din tabere) că vaccinul face diferența (fără a fi, musai, un panaceu infailibil, cum de altfel nu e niciun medicament).
Autor: Alexandru Racu