Pandemia de coronavirus a revelat o falie socială care îi separă pe cei care consideră că omul e doar trup de cei care consideră că omul are și un suflet. Aceste categorii sociale antagonice coexistau relativ pașnic în interiorul cadrului constituțional al democrației liberale, dar a fost nevoie de o epidemie relativ benignă, dacă judecăm lucrurile din perspectivă istorică, pentru ca acest conflict latent să se transforme într-un regim de dictatură a primilor exercitată asupra celor din urmă. Temporară, desigur, dar chiar și dacă acceptăm această perspectivă, cert este că pandemia ne-a lăsat moștenire o întrebare care ne va frământa mult timp de acum înainte: ce se va întâmpla la următoarea catastrofă, care s-ar putea să fie mai gravă sau mai lungă, la limită perpetuă, decât cea din care pare (poate doar pare) că suntem pe cale de a ieși? Căci de acum, precedentul există deja, iar el a scos în evidență faptul că teologia politică rămâne relevantă – pentru că, așa cum am spus, conflictul politic a izvorât dintr-o polemică teologică ce privește natura umană – în timp ce pacea socială a democrației liberale e o iluzie care se poate risipi la primul strănut.
Conflictul dintre cei care cred că omul e doar trup și cei care cred că omul mai are și un suflet s-a suprapus în mare măsură, chiar dacă nu întru totul uniform, pe conflictul dintre cei pentru care știința e o nouă religie și cei care au transformat antiștiința într-o nouă religie, de sine stătătoare sau integrată, în general ilegitim, în ansamblul religiei tradiționale de la care se revendică cei din urmă. Firește, există și o posibilă cale de mijloc, a celor care recunosc legitimitatea și utilitatea științei, dar nu recunosc dreptul ei de a guverna, nu cred că tot ce se proclamă știință chiar este, nu cred că știința poate înlocui religia și poate rezolva întreg ansamblul de probleme umane care a căutat și caută un răspuns prin religie și, în fine, atât spre deosebire de unii, cât și spre deosebire de ceilalți, înțeleg că știința nu e un sistem perfect oferit odată pentru totdeauna, ci un proces de perfecționare care nu este lipsit de riscuri și accidente de parcurs. Însă absența perfecțiunii și a siguranței absolute nu face ca opțiunea pentru știință să fie irațională. Din contră, la fel ca în cazul religiei, vorbim de opțiunea rațiunii smerite.
Însă dacă acest conflict s-a suprapus în linii mari, deși neuniform, pe cele deja existente – globalism versus suveranism, populism versus tefelism, morală tradițională versus elgebetism – conflictul fundamental rămâne cel dintre adepții noului reducționism biologic și cei care cred că “nu doar cu pâine se va hrăni omul”, dintre cei care cred că omul e o masă plastică ce poate fi prelucrată la infinit, tot trecând dintr-o (nouă) normalitate într-alta, și cei care cred că omul are un chip, de la Dumnezeu, moartea fiind preferabilă desfigurării (care pentru primii reprezintă progres). Din acest punct de vedere, pandemia a reprezentat prilejul unor reașezări deosebiri de interesante, cu lideri religioși tradiționali care au vorbit la fel ca pe CNN și filosofi atei (dacă nu mă înșel) care, pe alocuri, au vorbit ca papii de odinioară.
Autor: Alexandru Racu