Pandemia a generat costuri uriașe. O parte din ele au fost generate de virus, cealaltă parte de atacul de panică global provocat de apariția virusului și în urma căruia guvernele au adoptat niște politici iraționale (cel puțin din perspectiva binelui public sau a interesului general) de combatere a pandemiei, cu costuri mai mari decât beneficiile.
Dincolo de costul uman – oameni care au murit de covid sau care doar au rămas cu sechele, familii îndoliate – a existat și un cost economic extrem de dureros. Mai mulți oameni și-au pierdut locurile de muncă. Alții au pierdut din venituri sau au ajuns în situația de a munci în condiții semnificativ mai grele. Multe afaceri au dat faliment. La rândul său, guvernul a făcut față cheltuielilor de combatere a pandemiei și a efectelor sale economice printr-un deficit bugetar care, cu dezlegare de la UE, a sărit mult de pragul de 3%. Nu mai punem la socoteală și cât s-o mai fi furat – atât de către guvern, cât și de către furnizorii privați, cot la cot – prin achizițiile publice: de măști, de dezinfectanți, de tablete, de termoscanere ș.a.m.d.
Aceste noi costuri economice au fost impuse unei societăți în care, de-a lungul anilor, inegalitățile au tot crescut. La începutul pandemiei, spuneam că noua povară trebuie pusă în cârca celor de la vârful piramidei sociale care, la capitolul venituri, s-au tot distanțat de bază pe parcursul ultimilor ani, că a venit momentul de a corecta niște anomalii și nedreptăți, mai ales în condițiile în care, paradoxal, după ce timp de zeci de ani proprietatea privată a zburdat tot mai liberă, pe întreg mapamondul, aproape toate celelalte drept libertăți au fost suspendate subit – nu știm până când – odată cu instituirea noii normalități (extrem de iliberale și susținută cel mai abitir tot de ăia care ani la rând au urlat împotriva iliberalismului).
Evident, nu a existat nici cel mai mic indiciu că guvernul – cel puțin cel din România – ar avea intenția de a trata în acest mod problema facturii care între timp s-a tot acumulat. Din contră, absența oricărui indiciu de acest tip lăsa de înțeles, pentru cine avea ochi de văzut, că se va proceda exact invers, adică tot fraierii care au pierdut venituri, drepturi și libertăți, iar în cazurile cele mai grave, inclusiv prieteni sau membri ai familiei, vor plăti și factura, care iată, urmează să fie plătită prin vânzarea Portului Constanța și a altor bunuri publice (cel mai probabil tot la preț de nimic, ca în anii 90).
Asta înseamnă că tot rechinii care deja i-au halit în mare măsură pe peștișorii mici și mijlocii – spre exemplu, marele retail și livrările care au înghițit în pandemie comerțul cu amănuntul mic și mijlociu – și care oricum nu prea mai plăteau taxe pe averile uriașe acumulate în treizeci de ani de neoliberalism se vor îmbogăți și mai mult printr-o nouă rundă de privatizări, după care vor urma – de fapt, au început deja – noi tăieri, pentru că cineva trebuie să plătească factura. Bineînțeles, o vor plăti tot fraierii, în timp ce șmecherii se vor îmbogăți și mai mult.
La fel stau lucrurile și în cazul tranziției ecologice. Indiferent dacă e vorba de măsuri necesare sau de politici iraționale (cel puțin din perspectiva fraierilor) alimentate de isteria elitelor globale (care își pierd mințile pe măsură ce sistemul devine tot mai inegal și pe cale de consecință mai dement, întrucât insustenabil), un lucru e cert: factura o plătesc (tot) fraierii.
Departe de a o revoluționa în sens democratic, fiecare nouă criză consolidează și mai mult structura tot mai inegală a societății. Până într-o bună zi când – ca să citez dintr-un manifest răspândit în urmă cu ceva ani în spațiul public românesc – sistemul o să bubuie, iar “mâna de lucru o să vă strângă de gât”.
Autor: Alexandru Racu