Toți euroatlanticii, inclusiv ăia care până ieri îl înjurau pe Trump, o să-ți explice acum cum Trump nu poate să rezolve decât printr-o nouă demență militară o problemă pe care tot el a creat-o atunci când a renunțat la acordul negociat de Obama.
De ce a făcut-o? Poate doar pentru că a vrut să arate ce dur e el, prin comparație cu pămpălăul de Obama, adică de tâmpit ce e, la fel ca toți cei care și-au pus speranțele în el. Dar probabil și datorită lobby-ului pro-israelian, inclusiv al unor cretini, nu creștini, care cred că Mântuitorul nu își poate îndeplini făgăduința fără o prealabilă purificare etnică a Palestinei.
Evident, toți cei care nu vor fi de acord cu soluția lui Trump la problema pe care Trump însuși a creat-o vor fi etichetați drept antioccidentali, antisemiți, putiniști. Sau altfel spus, vor fi și ei ce a fost și Trump până când a trecut de partea binelui.
Cât despre Iran, nu știu dacă vrea să își facă bombă nucleară sau nu. Dacă ar fi să ne luăm după declarațiile lui Netanyahu, ar fi trebuit să aibă bombă nucleară de acum douăzeci de ani. Și dacă o să și-o facă, o să fie o self fulfilling prophecy, în condițiile în care obiectivul lui Bibi nu a fost să oprească nuclearizarea Iranului, altfel n-ar fi încercat să saboteze acordul lui Obama, ci să convingă SUA – sub pretextul presupusei nuclearizări a Iranului – să distrugă regimul de la Teheran prin intervenție militară, așa cum au distrus și regimurile neprietene ale lui Saddam și Bashar.
Altminteri, e de înțeles de ce Iranul și-ar dori arme nucleare în condițiile în care a fost atacat cu arme chimice furnizate de Occident în timpul războiului cu Irakul, SUA i-a invadat recent doi vecini, l-a inclus în axa răului, nu și-a respectat angajamentele diplomatice, pentru că mai nou totul se schimbă de la o administrație la alta, în timp ce Israelul are arme nucleare și dreptul sacru, garantat de cele mai înalte foruri democratice, de a lupta cu Hamasul până la ultimul civil palestinian, așa că nu văd de ce nu i s-ar găsi justificări euroatlantice pentru utilizarea armelor nucleare împotriva unui stat care, spre deosebire de Hamas, mai are și capacitatea de a-i provoca pagube destul de serioase, un stat a cărui armată Israelul a decapitat-o, peste noapte, la pachet cu diplomații care tocmai negociau o alternativă pașnică la noua demență în care urmează să fie aruncată întreaga regiune.
Orice stat, preocupat de propria supraviețuire, și-ar dori să aibă arme nucleare dacă ar fi la fel de încolțit de mai marii planetei. Și asta e lecția pe care o învață statele mici din pățaniile victimelor agresiunilor imperialiste, americane sau rusești, din ultimii 25 de ani: că doar proștii mai cred în nobilelele idealuri ale nonproliferării, plătind foarte scump această naivitate (cel mai bun exemplu rămâne Ucraina, care a renunțat la arsenalul său nuclear în schimbul unor garanții de securitate scrise pe o bucată de hârtie igienică).
Euroatlanticii ne tot repetă că dușmanii democrației nu înțeleg decât limbajul puterii. O altă self-fulfilling prophecy (genul de “realism” care își creează propria realitate) care contribuie la transformarea lumii într-un balamuc hobbesian al autodistrugerii colective. În cele din urmă, vom afla ce minunată e viața într-o lume în care nimeni nu mai înțelege decât limbajul puterii.
Autor: Alexandru Racu