Alexandru Racu: „Or din câte se pare, situația lui Putin este fără ieșire”

Întâi de toate, jocul de sumă zero al Alianței Nord Atlantice și refuzul de a face orice fel de concesii în negocierile cu Putin l-a pus pe acesta din urmă în situația în care fie renunța la Ucraina, poate chiar și la regiunile separatiste, și accepta un nou val de extindere a NATO, fie ataca.

În al doilea rând, în timp ce ambele variante erau bune pentru NATO, ambele erau proaste pentru Putin. Dacă refuzul NATO de a face concesii îl făcea pe Putin să dea înapoi, NATO câștiga. Pe de altă parte, dacă Putin nu dădea înapoi ci decidea să atace, atunci NATO, în frunte cu SUA, spera să câștige încă și mai mult decât în cazul primului scenariu printr-un nou Afganistan care ar fi dus la o nouă prăbușire a Uniunii Sovietice pe care Putin încearcă să o reconstruiască de ceva vreme, căci e de așteptat ca pierderile umane, economice și de imagine ale regimului de la Kremlin să genereze fie proteste fără precedent în Rusia, fie diviziuni majore în cadrul regimului.

Acest al doilea scenariu era scenariul ideal pentru americani, principalii adepți ai liniei dure de negociere, sau a refuzului de a face concesii. Venea la pachet și cu niște beneficii economice: decuplarea parțială a Europei de la importurile de gaze și petrol din Rusia pentru a o lega mai bine de SUA și de partenerii ei din Orientul Mijlociu, sau poate chiar decuplarea totală dacă Rusia e scoasă din SWIFT; noi contracte foarte profitabile de armament pentru partenerii strategici.

Sigur, un război cu al doilea producător de petrol și primul producător de gaze de la nivel mondial nu are cum să nu genereze și o mare criză economică, adică mari profituri pentru sectorul energetic, dar criză oricum era, iar soluții ioc. Acum e bine că putem să dăm vina pe Putin pentru criză (tot era la modă să dai vina pe el pentru orice) și putem să deturnăm furia populară (care devenea tot mai puternică) dinspre clasa conducătoare din vest înspre Putin, care practic îi ia locul covidului, devenind inamicul public nr. 1 pentru a cărui combatere orice sacrficiu se justifică și orice altă preocupare devine irelevantă (sau, mai grav, o diversiune a lui Putin).

Așa cum spuneam, deși riscant, acest al doilea scenariu era ideal pentru americani, pentru că și în prima și în a doua situație Putin pierdea, dar în cea de-a doua situație pierdea mai mult. De fapt, poate chiar pierdea tot. Dincolo de o nouă creștere a prețului energiei de pe urma căreia vor suferi cei mulți și fraieri și vor mai profita cei câțiva șmecheri, războiul se poate termina prost pentru rivalul geopolitic al Rusiei doar dacă devine nuclear, dar se pare că nimeni n-a luat în serios acest scenariu și nu îl ia nici acum. Bineînțeles, dacă în vest vor crește facturile, în Ucraina scenariul vine la pachet cu zeci, poate sute de mii de victime și milioane de refugiați. Pe de altă parte, așa cum am spus realizarea lui depinde de doi factori cheie: pe de o parte disponibilitatea armatei și populației ucrainene de a opune o rezistență îndârjită, pe de altă parte furnizarea de armament performant din vest către ucraineni.

Din câte se pare, până în momentul de față lucrurile evoluează cum nu se poate mai bine pentru americani și cum nu se poate mai prost pentru Putin. Statele NATO au început să livreze armament performant către Ucraina. Occidentul e mai unit ca niciodată în fața amenințării ruse și deși politica de extindere NATO l-a înghesuit și l-a întărâtat pe rus până când a pornit un război, concluzia tuturor pare să fie că, din contră, avem mai multă nevoie de NATO decât oricând și că trebuie negociat ca și până acum, fără concesii, cu capu-n gură. Sancțiunile la adresa Rusiei par să se înăsprească pe zi ce trece și curând rușii vor începe să simtă pe pielea lor costul războiului. Între timp, după trei zile de război rușii nu par să fi făcut prea mare progres, în condițiile în care încă nu au ocupat niciun mare oraș. Astfel, Putin suferă un dublu dezastru de imagine, deoarece nu pare doar agresiv, ci și slab.

Nu e clar dacă această performanță modestă a armatei rusești se explică prin rezistența îndârjită a armatei și populației pe care o tot anunță mass-media sau mai degrabă prin reținerea de care dă dovadă însăși armata rusă, al cărei moral nu pare să fie prea bun și nici nu prea are cum să fie, date fiind circumstanțele. Dacă ne uităm la punctele de trecere ale frontierei, încă nu putem spune că ne confruntăm, în acest moment, cu un exod masiv, comparabil cu cel care a rezultat în urma altor războaie din ultimii ani, iar distrugerile la nivel de zone rezidențiale și pierderile de vieți omenești încă sunt relativ mici (slavă Domnului!) prin comparație cu ce a arătat Putin că poate să facă în Cecenia sau în Siria.

Dar aici se pune următoarea întrebare: în ipoteza în care superioritatea numerică și militară a Rusiei duce, în cele din urmă, la înfrângerea armatei ucrainene, însă ocupantul se confruntă apoi cu un război de gherilă din partea unei populații îndârjite, ce va putea să facă Putin? Așa cum știm din Gaza, Siria sau Irak, un astfel de război, în care orice cetățean al țării ocupate e un potențial partizan, nu poate fi câștigat fără bombardamente masive asupra zonelor rezidențiale și fără crime de război care foarte probabil vor alimenta o insurgență și mai îndârjită și care cu siguranță vor duce la sancțiuni și mai dure la adresa Rusiei și la un dezastru de imagine pentru Putin. În plus, să ținem cont că Ucraina e o țară de 44 de milioane de locuitori. În Cecenia erau doar puțin peste un milion. Iar în timp ce în Cecenia locuiau niște caucazieni musulmani pe care era relativ ușor să-i urăști de la Moscova, în Ucraina locuiesc slavi de religie ortodoxă sau greco-catolică, mulți dintre ei vorbesc rusa, iar ceilalți vorbesc o limbă asemănătoare, atât de asemănătoare încât Putin insistă că sunt unul și același popor. Cum vor reacționa rușii, atât civilii, cât și militarii, dacă Putin îi măcelărește pe “frații” ucraineni”? În fine, Uniunea Europeană poate să treacă cu vederea relativ ușor niște crime de război comise în străfundurile Asiei, dar îi va fi mult mai greu să ignore atrocități comise, pe o scară mult mai largă, în imediata vecinătatea, împotriva unei țări care, dacă dăm filmul înapoi, e practic pedepsită pentru că a vrut să semneze un acord de asociere cu UE (iar liderii UE au ignorat riscurile la care expuneau respectiva țară forțând-o, la fel cum a făcut și Putin, să aleagă între Est și Vest sau puțin le-a păsat).

Or din câte se pare, situația lui Putin este fără ieșire. O retragere, în momentul de față, ar fi și mai rușinoasă decât ar fi fost decizia de a nu trimite armata în răspuns la politica occidentală de înarmare a Ucrainei și la aspirațiile Ucrainei de integrare euroatlantică ce sunt, în continuare, încurajate de la Washington și Bruxells, deși mai mult din vorbe, în mod cinic și / sau iresponsabil, pentru a-l atrage pe Putin în capcana unui război proxy. Pe de altă parte, o campanie militară mult mai brutală se va traduce, cel mai probabil, într-un grad și mai mare de îndârjire și ostilitate a populației, în sancțiuni și mai dure și, în cele din urmă, în proteste fără precedent în Rusia, la unison cu cele care izbucnesc în întreaga lume, ceea ce ar putea duce în cele din urmă la prăbușirea regimului putinist.

În fine, dacă tot ne-a plăcut să-l comparăm pe Putin cu Hitler, poate așa vom afla și ce va face Putin dacă îl băgăm, ca pe Hitler, în buncăr, cu deosebirea că Putin va dispune în buncăr și de un buton nuclear. În fine, e jalnic pentru liderul unei mari națiuni europene, așa cum e și va rămâne Rusia, să ajungă în postura de Kim-Jong Un, adică în postura de scelerat frustrat de propria impotență căruia nu-i rămâne decât să dea cu nucleara după ce a fost umilit în fața lumii întregi de un popor hotărât să moară cu invadatorul de gât. Pentru moment, toată lumea pare să fie de acord că Putin trebuie să fie adus exact în poziția asta în care vom afla cât control are asupra generalilor săi sau dacă are totuși resurse de emaptie și responsabilitate care prevalează asupra unui orgoliu patologic și tot mai terfelit. Curios e că aceiași oameni care se străduiesc să ne convingă că Putin e Hitler sunt și cei mai hotărâți să împingă lucrurile până la punctul în care soarta tuturor va depinde de resursele de smerenie și de omenie ale lui Putin-Hitler.

Acestea fiind premisele de dinaintea invaziei și în condițiile în care așa s-au desfășurat ostilitățile în primele zile ale invaziei, am afirmat, cu câteva zile înainte de declanșarea invaziei că Putin va ataca. Până cu vreo săptămână înainte de recunoașterea independenței celor două republici separatiste aveam mari dubii că Putin va ataca, dar în momentul în care au început provocările din Donbas taman când se terminau Jocurile Olimpice am fost gata să pun pariu că Putin a așteptat terminarea Jocurilor Olimpice pentru a declanșa invazia și am avut dreptate. M-am înșelat însă atunci când am crezut că Putin se va limita la trimiterea de trupe strict în teritoriile revendicate de cele două republici separatiste (sau că cel mult va mai anexa câteva bucăți din litoralul Mării Negre). Mi se părea evident că cu cât se extinde mai mult spre vest, cu atât cresc costurile și riscurile, demersul devenind unul tot mai nebunesc, iar evoluțiile din ultimele zile par să confirme ceea ce mi se părea (și nu doar mie) evident. Am mizat pe faptul că Putin e un actor rațional care își cunoaște interesul și știe să și-l maximizeze, auotlimitându-se atunci când e cazul. Când Putin a invadat toată Ucraina, într-o primă fază am fost siderat, neînțelegând ce vrea să facă. Acum, pare tot mai clar că planul a fost elaborat după modelul invaziilor sovietice din Ungaria și Cehoslovacia, obiectivul fiind instaurarea unui guvern marionetă la Kiev.

Însă cum ar putea să conducă un guvern marionetă o populație ostilă și pe care, din câte se pare, invazia a întărâtat-o și o va întărâta și mai mult? Căci și dacă nu ești un antiputinist înrăit, o noapte dormită la metrou poate fi îndeajuns să te transforme într-unul. Pun pariu că și mare parte dintre fanii lui Putin de pe aici și-ar revizui radical părerea dacă le-ar suna antiaeriana și ar fi nevoiți să se ascundă de bombele “eliberatorilor” prin adăposturi. Sau în ce măsură vor asculta armata și forțele de ordine din Ucraina de un astfel de guvern marionetă? Dacă populația e hotărâtă să reziste și mai primește și armament performant din afară, guvernul marionetă va putea să reziste doar prin represiunea armată a lui Putin și cu cât mai îndârjită va fi rezistența, cu atât mai brutală va trebui să fie represiunea, ajungându-se astfel la situația fără ieșire pe care am descris-o mai sus. În momentul de față, consensul din mass-media și de pe rețelele de socializare e că ucrainenii trebuie să reziste și toți postacii îi încurajează să moară de gât cu dușmanul. Probabil că unii dintre acești postaci vor pleca și voluntari. Încă aștept ca Mândruță să se prezinte cu kalașnikovul la Vama Siret. Alții sunt doar eroi de tastatură care îi îndeamnă pe alții să fie kamikaze. Altminteri, desigur, libertatea se câștigă și se apără cu arma în mână. Ce va însemna, în mod concret, acea libertate într-o țară devastată de război pe care, după părerea mea, nimeni nu se va înghesui să o primească în Uniunea Europeană, e o altă discuție, dar înțeleg că instinctul pentru libertate e nobil și nu se pretează la astfel de calcule meschine, iar în momentul de față consensul general e că ucrainenii trebuie să moară cu invadatorul de gât și, de la bun început, consensul a fost că niciun risc și niciun sacrificiu nu sunt prea mari atunci când obiectivul e salvarea democrației de influența malefică a lui Putin. Căci, să fim clar înțeleși, într-un astfel de scenariu sacrificiile vor fi mari, uriașe, și tare mă tem că după ele vor urma, ca și după Revoluția din 1989, marile dezamăgiri. Dar înțeleg perfect și eroismul și pasiunea libertății care le-a dat atâtea bătăi de cap, de-a lungul istoriei, tuturor tiranilor imperialiști și pe care Putin, asemeni altor dictatori megalomani, nu le-a luat îndeajuns de mult în considerare. În mod cert, mulți oameni sunt gata să moară pentru a nu trăi într-o societate în care pot fi împușcați sau otrăviți dacă critică puterea. E admirabil și e de înțeles, dar nu știu în ce măsură înțelege Putin repulsia reală pe care le-o provoacă multora proiectul său politic.

Or, dacă planul a fost debarcarea lui Zelenski și înlocuirea lui cu o marionetă, întrebarea care se pune e pe ce anume s-a bazat Putin? Nu putem ști cu siguranță, dar îndrăznesc să înaintez o ipoteză. Înainte de începerea războiului am scris că una dintre posibilele explicații pentru înverșunarea cu care democrații luptă împotriva lui Putin e faptul că respectivii chiar au ajuns să își creadă propria propagandă care astfel devine mai mult decât o simplă propagandă colportată de niște propagandiști cinici: devine o ideologie. În ideologia globalistă, societatea americană nu are motive de nemulțumire sau are prea puține. Ea trăiește în continuare într-un vis, “visul american”, la fel cum și noi trăiam în Epoca de Aur înainte de 1989. Are însă o foarte gravă problemă cu dezinformarea, aceasta este adevărata problemă, iar principalul vector al dezinformării este Putin, păpușarul care a reușit să își pună propria marionetă nu la Kiev, ci chiar la Washington. Drept urmare, dacă scăpăm de Putin salvăm democrația liberală și odată cu ea poziția dominantă a actualei elite.

Dar dacă Putin are aceeași problemă și a ajuns să își creadă și el propria propagandă despre fasciștii de la Kiev care sunt doar niște marionete ale SUA, fără sprijin popular, pentru că Rusia, așa cum declara purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitry Peskov, n-a atacat niciodată pe nimeni, n-a făcut rău nimănui, iar poporul ucrainean abia așteaptă să fie eliberat de fascism de glorioasa armată neosovietică? De regulă, asta se întâmplă când ai prea multă încredere în tine și nu îi mai crezi decât pe cei care îți spun ceea ce crezi deja, în condițiile în care doar acești oameni pot pătrunde în cercul tău, mințile lucide fiind excluse sau autoexcluzându-se din start. Am tot scris în ultima vreme despre cât de mult mă amuză infantilismul propagandei / ideologiei democrate, dar aceeași senzație am avut-o și în rarele situații când am avut ocazia să discut cu niște putiniști convinși. Pur și simplu oamenii ăia erau ferm convinși (și foarte atașați) de niște prostii la fel cum și Ceaușescu era ferm convins, în decembrie 89, că poporul îl iubește, că protestatarii de la Timișoara sunt doar niște năimiți ai “agenturilor”, fără niciun fel de legitimitate populară. Dacă liderii politici în care își pun încrederea acești oameni nu sunt cu mult mai sclipitori decât cei dintâi sau decât formatorii de opinie tefelistă sau putinistă cu care ne intersectăm pe rețelele de socializare?

Sub imperiul neputinței pe care o resimțim în fața mamutului bircoratico-militaro-poițienesc al statului modern care ne modelează viețile fără drept apel, iar uneori ne strivește ca pe niște gândaci dintr-o poveste de Kafka, tindem să învestim puterea statală cu o indubitabilă superioritate epistemică. Pornim de la premisa că uriașa diferență de putere dintre individ și statul în fruntea căruia se află întotdeauna un comandant suprem în carne și oase este și trebuie să fie dublată și de o diferență de cunoaștere. Bineînțeles, cu armatele sale de securiști, statul știe mult mai multe decât putem ști noi vreodată și tocmai d-aia avem impresia că noi suntem întotdeauna prostiți de cei de la guvernare care niciodată nu cad de fraieri. Însă accesul la informație și capacitatea de a o interpreta corect sau de a recunoaște măcar adevărurile elementare care nu ne convin pentru că ne contrazic ideologia nu sunt unul și același lucru. Așa cum au arătat-o și tulburările prin care am trecut în ultimii ani, aceasta din urmă le lipsește uneori chiar și unor minți realmente sclipitoare. S-ar putea să deducem o falsă superioritate epistemică din faptul că liderii noștri rareori plătesc pentru prostia lor și aproape niciodată la fel de mult ca noi, pe când noi deseori plătim chiar și atunci când ne-am făcut calculele în mod cât se poate de scrupulos. Dar dacă ei, spre deosebire de noi, nu (prea) plătesc când sunt proști, asta nu înseamnă că sunt mai deștepți. S-ar putea ca liderii noștri să nu se deosebească cu mult de media oamenilor educați sau să se deosebească nu prin inteligență, luciditate și înțelepciune, ci prin alte trăsături psihologice, necesare pentru exercițiul puterii, dar care nu te ajută neapărat să înțelegi puterea, iar uneori chiar te încurcă. În plus, transmiterea informației culese de serviciile secrete e un mecanism complicat, despre care nu știm prea multe, dar mă gândesc că în anumite circumstanțe s-ar putea să nu mai funcționeze cum trebuie.