Încep prin a cita ce a zis foarte bine un prieten de pe Facebook:
“Fără să halești propagandă ca un tefelist român metamorfozat peste noapte în naționalist ucrainean, există câteva fapte, puține dar fapte:
– rușii bombardează Kievul, nu ucrainenii Moscova
– copiii ăia care se adăpostesc prin metrou sau fug peste graniță sînt din Ucraina și fug de armata Rusiei
– Putin cu gurița lui a făcut aluzii la arme nucleare folosite nu ca răspuns la un atac nuclear, ci pentru că poate așa are el chef.
Așa că deocamdată să se rezolve astea, zic și apoi om mai discuta și pe alte teme.”
Excesul de putere e dovadă de slăbiciune. Cea mai mare putere din lume, dacă facem abstracție de puterea lui Dumnezeu, e puterea nucleară. Dar invocarea celei mai mari puteri cu putință trădează o uriașă vulnerabilitate. Atunci când, după patru zile de invazie terestră, în care nu ai fost capabil să ocupi niciun mare oraș, ameninți cu arma nucleară, declari implicit că nu te mai bazei decât pe arma nucleară. Altfel spus, te declari varză. Te dai rotund, cât norul ciupercă de rotund, dar în realitate te arăți slab.
E un moment foarte periculos deoarece Putin a ajuns (prin eforturi proprii și cu ajutor american) într-o situație de totul sau nimic. Totuși, bănuiesc (și sper!) că nu e chiar așa de ușor să dai cu arma nucleară, mai ales după o gafă majoră de politică externă, care amenință soarta întregului regim. Mai degrabă sună ca o invitație adresată generalilor și întregului leadership rus: lichidați-mă că dacă nu vă omor eu pe toți.
În fine, dacă scăpăm cu bine din această situație dramatică lecția pe care o vom învăța e că doar Marele Licurici poate să invadeze alte țări cu impunitate. Rusia e scoasă din SWIFT după doar o săptămână de război. Dar Marele Licurici e mare și pentru că deși s-a împotmolit de multe ori în numeroase aventuri militare, nu a amenințat niciodată cu arma nucleară.
Cel mare nu amenință cu arma nucleară deoarece știe că va rămâne mare și va scăpa basma curată chiar dacă atacă alte state, încălcând regulile dreptului internațional, și pierde numeroase războaie după ce a distrus aiurea țări. Cel mic amenință pentru că a jucat soarta regimului pe o singură carte. Bush Jr. putea cel mult să piardă alegerile, dar era asigurat că nu va ajunge niciodată la pușcărie sau, și mai rău, ca Gaddafi. Vrând să demonstreze că e și el mare ca Marele Licurici, Putin pare să demonstreze fix contrariul.
Umilința e mare și tocmai d-aia e și foarte periculoasă. Pentru că dacă atât amenințările cât și operațiunea militară au eșuat, iar eșecul antrenează prăbușirea regimului, lui Putin ar putea să-i treacă prin cap să joace o ultimă carte dementă. Nu un război nuclear total, ci o negociere și mai dură decât cea a Vestului care l-a atras în războiul proxy pe care nu pare în stare să-l câștige (cel puțin nu prin actuala abordare): o nucleară mică pentru români sau pentru baltici care să determine NATO să bată în retragere pentru a evita Apocalipsa nucleară, cu prețul distrugerii definitive a Alianței Nord-Atlantice, care nu mai înseamnă nimic din momentul în care un aliat e atacat cu impunitate.
De aceea, e de sperat că s-au înșelat cei care au tot încercat să ne convingă că Putin e Hitler, dar care pe de altă parte au făcut tot ce le-a stat în putință ca să-l bage pe Putin în buncăr, cu deosebirea că în buncăr Hitler nu avea buton nuclear. Tot de aceea sunt de părere că, în momentul de față, lui Putin trebuie să i se asigure o ieșire cât mai decentă (deși bine nu mai are cum să iasă) din actualul clinci în care s-a băgat prostește. Atât elita americană, cât și elita rusă din jurul lui Putin, trebuie să se gândească foarte serios la cum îl ajută pe Putin, în măsura în care acceptă un astfel de ajutor, să iasă cât mai neșifonat și cât mai repede din această criză. Și e de sperat că, în ipoteza în care și-a pierdut mințile sau e un psihopat care s-a decis să ia ostatecă întreaga planetă, se găsesc în jurul lui oameni responsabili care pot să-l oprească, cu toate că e complet iresponsabil să împingi lucrurile până la punctul în care totul depinde de un anturaj al lui Putin despre care nu știm prea bine cum funcționează.
Dacă Putin e forțat să se retragă din Ucraina vom avea un câștig major pentru securitatea est europeană, datorat nu atât jocului inteligent al americanilor, căci au jucat prost și iresponsabil, ci jocului suprinzător de prost al lui Putin. Și, într-un astfel de scenariu, nu umbrela NATO îl va fi oprit, ci o combinație de mai multe elemente, deși încă nu știm cât de mult cântărește fiecare: a) înarmarea ucraineilor; b) disponibilitatea lor de a rezista; c) sancțiunile dure ale Vestului; d) proasta organizare a operațiunii militare și posibil proasta funcționare a lanțului de comandă al armatei ruse; e) faptul că Putin (încă) nu pare pregătit să bombardeze Ucraina precum Cecenia. Ba mai mult, spre deosebire de operațiunile Marelui Licurici, care întotdeauna bombarda cel puțin o săptămână, două, înainte să trimită trupe pe teren, Putin și-a trimis pe teren trupele, unde se fac de râs, încă din prima zi, probabil pentru că a mizat greșit pe capacitatea de a schimba rapid conducerea țării cu o conducere favorabilă lui și capabilă să controleze în mod eficient țara.
Dacă Putin se împotmolește la Kiev, Putin – sau cine i-o urma – se va gândi de șapte ori înainte de a trimite armata la București sau Varșovia, chiar și în ipoteza în care nu am fi în NATO, cum nici Ucraina nu este. Iar după această experiență, următoarea generație de români va învăța cu siguranță să tragă cu pușca. Eu și generația mea habar n-avem. Și va îngroșa mult mai mult profiturile industriei de armament, indiferent de cum se termină actuala aventură.
În acest sens, e adevărat că lupta ucrainenilor împotriva agresorului rus este, într-o anumită măsură, și lupta noastră, deși cred că într-o mică măsură, deoarece în ciuda a ceea ce se spune, Rusia a încercat să împingă granița către Vest ori de câte ori a avut ocazia, uneori a dat-o în bară, ca în Finlanda, în 1939, scenariu care pare să se repete în aceste zile, s-a comportat satrapic în teritoriile ocupate, dar în cele din urmă a știut să se și autolimiteze. Deși e delirantă afirmația de trol a purtătorului de cuvânt al Kremlinului potrivit căruia “Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni”, pe de altă parte e adevărat că Rusia a știut întotdeauna și unde să se oprească, nu din mărinimie, ci din raționalism geopolitic, chiar și atunci când avea oficial o ideologie universalistă, ca pe timpul comunismului. Vestul a fost cel care nu a știut niciodată să se limiteze: nici pe timpul lui Napoleon, nici pe timpul lui Hitler și nici NATO nu s-a lăsat până nu a izbucnit un război în Ucraina.
Dacă Rusia pierde acest război, vor fi beneficii certe de securitate pentru statele din Estul Europei, chiar dacă, pe de altă parte, o posibilă destabilizare a Rusiei nu e un scenariu deloc liniștitor, se poate termina foarte prost, și e de presupus că o înfrângere a Rusiei sau chiar și o victorie extrem de costisitoare va alimenta din nou tupeul de jandarm global al SUA. Să nu uităm că în Siria SUA nu au intervenit datorită opoziției lui Putin și cu siguranță au ținut să-i plătească polița printr-un maidan care l-a atras, în cele din urmă, într-un război proxy ce pare să se transforme într-un dezastru pentru Putin.
Problema are multiple dimensiuni. Și deși e adevărat că un eșec al lui Putin în Ucraina e un câștig pentru securitatea Europei de Est, iar în momentul de față nu putem decât să ne dorim ca armata rusă să se retragă cât mai curând din Ucraina pentru că deja au murit prea mulți oameni, e la fel de adevărat că jocul a fos extrem de periculos. Și încă este! Așadar, să ne rugăm pentru pacea lumii! Căci atunci când nebunii care ne conduc se joacă cu puterea nucleară, noi ceilalți depindem, mai mult decât oricând, de puterea lui Dumnezeu.
Erosimul e admirabil și instinctul cetățeanului de a pune mâna pe kalașnikov sau pe cocktailul molotov atunci când îi este invadată țara e cât se poate de sănătos. Dar cetățeanul (devenit între timp partizan) nu se judecă cu aceleași criterii cu care se judecă politicianul. Acesta din urmă trebuie să facă tot ce ține de el, inclusiv compromisuri rezonabile, pentru a nu se ajunge la acest ultim scenariu. Și nu așa s-a procedat. Ci s-a turnat gaz pe foc într-o veselie de la bun început. Nu doar din interior, ci și din afară. Nu doar de la Moscova, ci și de la Washington și Bruxelles.
Când spun lucrurile astea, diferiți eroi ai tastaturii (care până acum cel puțin nu au plecat voluntari în Ucraina, nici nu au cazat la ei acasă o familie de refugiați ucraineni) mă acuză de relativism moral și defetism. Dar în viață există etica convingerii și etica responsabilității. În primul caz, susții ceea ce este drept din punct de vedere moral cu orice preț, chiar cu prețul distrugerii lumii întregi, după principiul fiat justitia, et pereat mundus. În cel de-al doilea caz, te mai gândești și la consecințele dreptății tale. Politica (și mai ales geopolitica) nu se reduce la morală, iar a o reduce la morală (oricum bazată pe standarde duble) e total iresponsabil și deci profund imoral. Uneori războiul e inevitabil. În cazul de față, nu s-a făcut tot ce se putea face pentru a-l evita. Și oricât de oribil e ceea ce face Putin acum – și este! – nu trebuie niciodată să uităm că nu doar din vina lui Putin s-a ajuns aici, deși asta e narațiunea pe care încearcă să ne-o bage pe gât toată presa și toți trolii atlantiști. Ar fi bine să învățăm și să reținem absolut toate lecțiile actualei crize, din care să dea Domnul să scăpăm cu bine, pentru a nu mai ajunge vreodată aici.
Autor: Alexandru Racu