Alexandru Racu: „În ochii opiniei publice, Ortodoxia ajunge să pară mai conspiraționist-aberantă decât este sau cel puțin decât ar putea să fie”

Aceștia din urmă tac deoarece nu vor să tulbure liniștea Bisericii și nu vor să își tulbure liniștea sufletească (asta și în virtutea unui isihasm prost înțeles și, din păcate, destul de răspândit). Dar pe fondul tăcerii lor, justificată prin smerenie sau prin falsă smerenie, Biserica Ortodoxă se transformă într-o cameră de ecou în care se aude numai vocea „mărturisitorilor” pe care o dată la zece ani îi apucă o nouă febră apocaliptică (codul de bare, cipurile, vaccinul etc. – apropo, mai pomenește cineva astăzi de codul de bare?).

Și se formează un cerc vicios, pentru că în absența opoziției, paranoicii și istericii prind (și mai mult) curaj și li se întărește convingerea că „mărturisirea” lor e curată și adevărată. În fine, sufletele simple – și nu numai – care vin în sânul Bisericii caută, în mod firesc, călăuzire. Dacă numai asta aud, pentru că ceilalți tac din smerenie, cu sau fără gihlimele, vor deveni, în mod inevitabil, discipolii celor care au curajul să vorbească.

Pe măsură ce rătăcirea se înmulțește, alimentată de tăcerea smerită a unora, misiunea celor care îndrăznesc să apere adevărul și bunul simț, contrazicându-i pe nebuni, devine și ea tot mai grea, iar poziția lor tot mai ingrată. La un moment dat, simțindu-se trădați de cei care ar fi putut și ar fi trebuit să-i susțină și înconjurați doar de suflete curate, dar rătăcite, întrucât au ajuns să repete doar ce au auzit, se retrag și ei în rugăciune și tăcere. Iar într-un final, presa scrie și ea doar despre ce se vede, nu doar despre ceea ce vrea să vadă.

Mintea comună a Bisericii, cu care ar trebui să confrunte problemele vremii, devine confuză. Pentru cei care mai au un dram de rațiune și bun simț, mărturia ei devine neconvingătoare și ajungi la situația deplorabilă în care uneori e mai ușor să găsești în afara Bisericii un om normal la cap (uneori, căci altminteri și lumea nedusă la Biserică a luat-o razna rău de tot în ultima vreme, doar că în alte moduri).

De fapt, în vremurile astea, a devenit mare performanță simplul fapt de a fi normal la cap, de a avea un dram de bun simț și discernământ. Nu sfânt și nici măcar foarte virtuos, acestea fiind deja idealuri foarte îndepărtate, ci doar normal a ajuns mare lucru să fii.

În fine, e o situație pentru care suntem respeonsabili toți cei din Biserică. Nu doar ierarhia, care ani la rând a tolerat tot felul de sminteli și smintiți. De altfel, contrar a ceea ce cred diferite figuri din afara Bisericii, și puterea ierarhiei e destul de limitată, Biserica fiind un organism viu și complex, nu o organizație birocratică în care fiecare execută fără comentarii comenziile transmise din Dealul Patriarhiei. Cu atât mai mult Biserica Ortodoxă, care nu are un singur cap infailibil, unde un episcop local nu poate fi chemat la ordine de întâi-stătătorul unei biserici locale și cu atât mai puțin de primus inter pares de la Constantinopol, unde autoritatea informală a duhovnicilor a reprezentat întotdeauna o contrapondere la autoritatea episcopală și unde disputele dogmatice au fost deseori tranșate nu prin edict imperial, ci prin mobilizare populară.

Așadar, e și vina duhovnicilor care au luat-o razna sau a celorlalți duhovnici care n-au avut curajul să-i tragă de mânecă la timp. E și vina noastră a tuturor, care fie n-am avut curajul să vorbim, fie n-am știut cum și când să vorbim. Pentru că e mare lucru și să știi ce vorbești, și să ai curajul să vorbești, și să știi cum și când să vorbești, să ai și cunoștință, și curaj, și discernământ însoțit de echilibrul necesar dintre fermitate și blândețe. Și să mai ai și o viață și fapte în virtutea cărora să poți să fii și convingător, că așa e relativ simplu să critici și doar să spui cum ar trebui să fie lucrurile.