Aflat într-o tot mai gravă criză de legitimitate, establishment-ul liberal occidental vrea să compenseze lipsa tot mai acută de cerere internă pentru “valorile euroatlantice” prin exportul acestor valori dincolo de granițele spațiului euroatlantic. Așa s-a întâmplat în 2013-2014, când Euromaidanul a avut loc pe fondul gravei crize de legitimitate generate de managementul austeritar al crizei datoriilor, așa se întâmplă și acum când liderii liberali occidentali continuă să își explice eșecurile, în mod infantil, prin Putin, doar prin Putin și prin “știrile false” pe care acesta le-ar răspândi, motiv pentru care nu ratează nicio ocazie de a-i mai trage una peste bot, desigur, doar prin proxies, adică prin pioni care pot fi sacrificați.
Problema e că exportul de valori nu e totuna cu asumarea de costuri și responsabilități pentru integrarea statelor pe care ursulele, victoriile și kamalele le binecuvântează cu solidaritatea lor strict principală. Ucraina a învățat această lecție pe propria piele. Moldova riscă să repete și ea aceeași experiență.
Când Ucraina încă nu fusese transformată în moloz, iar UE încă nu cheltuise zeci de miliarde pe armament și asistență financiară, fără să fie clar dacă va plăti vreodată întreaga factură pentru reconstrucție, Ianukovici a fost trimis cu căciula în mână la FMI atunci când a solicitat un împrumut de 40 de miliarde pentru a amortiza impactul taxelor vamale impuse de Putin ca urmare a deciziei Ucrainei de a semna un acord de asociere cu UE și doar cu UE (așa cum UE a solicitat).
Dar deși UE n-a avut bani pentru costurile uriașe ale integrării Ucrainei, mult mai mari decât cele ale Moldovei, deoarece trăiam în regim de austeritate, a avut în schimb SUA bani pentru prăjiturele împărțite protestatarilor de la Kiev de către Victoria Nuland și răposatul John McCain. Astfel, occidentalii au tratat Ucraina ca și cum ar fi fost Albania, nu un butoi cu pulbere, pentru ca ulterior să se declare scandalizați de explozie și constrânși să acorde din revoltă morală fondurile pentru distrugere pe care nu au fost dispuși să le acorde, pentru construcție, în virtutea unei viziuni strategice coerente și asumate.
La costurile economice pe care Occidentul nu vrea să și le asume se adaugă costurile de securitate. Aici ecuația e simplă. Ori escaladezi și îți asumi riscul unei catastrofe nucleare, ori dezescaladezi și îți asumi costurile unui compromis diplomatic. Tertium non datur. Adică, fie bagi Ucraina și Moldova în NATO, cu toate riscurile de rigoare, acum, nu la Sfântu Așteaptă, când n-o să mai rămână piatră pe piatră din ele, fie negociezi cu Rusia un acord de securitate de tip integrare eurotlantică (neapărat și în NATO, nu doar în UE) în schimbul renunțării la anumite teritorii.
Dar liderii occidentali nu vor să facă nici una, nici alta, pentru că asta ar însemna să își asume niște costuri și niște responsabilități. Or de ani buni liderii occidentali s-au obișnuit să transfere costurile tuturor proiectelor lor eșuate către populațiile occidentale și responsabilitatea pentru aceste eșecuri către Putin. Între timp, se simt consolați de faptul că măcar cineva de dincolo de cortină îi mai iubește și e suficient de disperat sau de imatur ca să mai înghită vrăjelile lor pe care acasă le înghit tot mai puțini. De fapt, ăsta e unicul premiu al liderilor europeni, în condițiile în care americanii măcar mai fac și niște profituri din falimentarea Europei.
Între timp, Ucraina sau Moldova se îmbracă în rochii de mireasă pentru că le place lor să creadă că Vestul nu doar se culcă ocazional cu ele, ci chiar vrea să se însoare cu ele, deși niciun lider occidental nu le-a promis nimic clar și nu le-a oferit vreo garanție fermă, pe măsura riscurilor pe care și le asumă, conștient sau nu. Și orice băștinaș care nu participă la acest ritual, pe cât de inutil, pe atât de periculos, e automat etichetat drept trădător vândut lui Putin.
Deznodământul știm care a fost, cel puțin în cazul Ucrainei, iar asta ar trebui să-i pună pe gânduri pe moldoveni și pe frații lor mai mari de dincoace de Prut. În loc să se căsătorească gay cu Ursula, în UE, Ucraina a fost violată tradițional de Putin, după regulile consacrate ale războiului, nu alea care există doar în wishful thinking-ul tefeliștilor care cred că dacă se dau suficient de tare cu fundul de asfalt o să se prăbușească ditamai superputerea nucleară și care, din “dragoste curată” față de esticii care vor o țară ca afară, se “solidarizează” prin acele măsuri care nu tranșează conflictul, într-unul din singurele două moduri în care poate fi tranșat – implicare totală în război, cu riscurile de rigoare, sau compromis diplomatic, cu costurile de rigoare -, ci doar prelungesc violul, cheltuind pe arme tot ce n-au vrut să cheltuiască pentru oameni, ca să se asigure că victima “rezistă cât mai mult”.
Autor: Alexandru Racu