Recent, o profesoară de la o școală din Târgu Mureș a fost bătută de un elev de față cu mama sa, venită la școală ca să își apere odrasla de „autoritatea abuzivă” a cadrului didactic care nu îl lăsa pe băiețel să se suie pe dulap în timpul orei. Din păcate, nu e primul incident de acest tip. În ultima vreme, au tot apărut în presă știri despre profesori agresați de elevi. Cum mă tot gândesc de ceva vreme la cauzele degradării sistemului de învățământ, ce se vede nu doar din știrile despre profesori bătuți care apar în presă sau din rezultatele testelor PISA, m-am gândit să aștern pe hârtie câteva din ideile și intuițiile mele despre fenomenul în cauză. Iată care sunt, în opinia mea, principalele cauze ale degradării sistemului de învățământ:
1. O criză a autorității statului care a dus la normalizarea intervenției părinților – și, mai nou, și a elevilor – în procesul educațional. Rezultatele erau mai bune înainte și pentru că pe vremea când eram eu copil, nici prin cap nu îi trecea lui taică-miu sau oricărui alt părinte să se ducă la școală și să îl învețe pe profesor ce, cât și cum să predea. Iar copiii se temeau ca nu cumva părinții să afle de abaterile disciplinare de la școală, deoarece știau că într-o astfel de situație urmau să și-o ia și acasă după ce o încasaseră deja la școală. Azi s-a ajuns la situația în care se duce mama copilului să-l bată pe profesor, împreună cu elevul, după ce profesorul a încercat, fără sorți de izbândă, să impună un minim de disciplină la ore.
2. Criza autorității statului se leagă de o criză a autorității parentale. Odată cu secularizarea și cu mobilitatea socială, care ia deseori forma parvenitismului și a fomismului ce încearcă cu orice preț să demonstreze că e “ca afară” (fără o înțelegere autentică și aprofundată a civilizației moderne și occidentale “de afară”), apare și un dispreț față de relige, tradiție și tiparele autorității asociate cu religia și tradiția. Practic, părinții devin convinși că au fost crescuți de niște retrograzi, patriarhali, homofobi și abuzivi și – în cazul nostru și pe fondul unui complex de inferioritate al provincialului periferic – simt nevoia să își etaleze în mod ostentativ această credință ca să fie recunoscuți ca buni europeni de lumea bună de afară. S-a văzut cel mai bine această atitudine în urmă cu vreo zece ani, atunci când a avut loc scandalul legat de familia Bodnariu, dar puțini și-au dat seama că starea de spirit de atunci a tefelimii era un indicator clar al direcției în care evolua sistemul de educație de la noi. Căci odată cu lepădarea de credință și tradiție se instalează practic un vid pedagogic și parental. Cum să îți crești copilul dacă așa cum ai fost crescut tu a fost complet inacceptabil? În absența tradiției, răspunsul le aparține experților, așa că te duci și întrebi un expert, psiholog sau pedagog, de la care îți iei o doză puternică de empatie, toleranță, “creativitate” (vorba vine), self-esteem pentru ăla micu’, ostilitate față de normă, responsabilizare, pedeapsă și autoritate etc. Experții ocupă acest vid educațional cu filosofiile lor progresiste, luând cu asalt sistemul educațional fie direct, prin reforme ale programei școlare, fie indirect, prin intermediul mămicilor empatice.
Altminteri, o mămică empatică nu va accepta ca un străin, în speță profesorul, să-i impună copilului regulile pe care ea a refuzat sau nu a fost în stare să i le impună acasă, dată fiind convertirea la progresism sau pur și simplu nesimțirea atroce care îi este transmisă plodului de către exponenții adulți ai capitalismului sălbatic, rapace și primitiv, de tranziție către neant; în același timp, un profesor nu are ce să facă la școală cu un copil fără șapte ani de acasă, care nu a deprins din familie normele de bază ale unui comportament normal.
3. O altă problemă este subfinanțarea cronică a sistemului de învățământ, din pricina căreia mulți oameni de bună credință și bine pregătiți fie au plecat din sistem, fie nu au intrat niciodată în sistem, pentru că mai trebuiau să își plătească și facturile. Drept urmare, sistemul s-a umplut de neisprăviți, îndeajuns de prost pregătiți ca să nu poată să câștige mai mult în mediul privat și îndeajuns de nesimțiți ca să își bată joc de meserie, care nu e chiar așa de nerentabilă, judecând în termeni de utilitate personală, dacă nu faci mai nimic la ore. Tot astfel, decimarea studiilor umaniste prin dictatura eficienței neoliberale nu avea cum să nu se resimtă și în calitatea învățământului, cel puțin la nivelul disciplinelor teoretice care nu se convertesc ușor în utilitate practică, pentru că tot mai mulți dintre profesorii de română, istorie și științe sociale vor fi niște agarici fără vocație, care s-au dus în zona socio-umană doar pentru că la real nu aveau cum să păcălească matematica pe care n-o stăpâneau; în schimb, cei cu vocație au fost mânați de piață către corporații, devenind niște corporatiști mediocri în loc să fi devenit niște profesori buni, ceea ce le face și lor rău, din punct de vedere pishic, dar face rău și sistemului de educație; iar lucrurile nu pot să meargă decât din rău în mai rău, în condițiile în care elevii și studenții de astăzi vor fi profesorii de mâine.
Mulți din clasa de mijloc se plâng de lipsa de vocație a profesorilor, dar altfel sunt mari iubitori de taxe mici și piață liberă, uitând că vocația se cultivă cu bani din taxe și că piața liberă distruge toate vocațiile care nu se traduc în profit individual pe termen scurt. Contrar tezelor lui Friedman și Hayek, capitalismul scăpat din lanț este totalitar, și este chiar mai eficient decât totalitarismele clasice, pentru că îi forțează pe toți să devină programatori sau asistenți de programatori, chiar dacă au talent pentru altceva, tâmpirea societății pe termen lung fiind doar una din consecințele catastrofale ale creșterii PIB-ului pe termen scurt.
4. Cea de-a patra mare problemă e reprezentată de telefoane. Chiar în momentul istoric în care autoritatea a fost șubrezită și părinților și profesorilor le e tot mai greu să-i disciplineze pe copii, că dacă o fac sunt fundamentaliști și retrograzi, aceiași copii sunt expuși la o dependență tot mai pronunțată de ecrane de care generațiile precedente, care se mai și plictiseau în timpul vacanțelor de vară din copilărie, au fost scutite. Iar lupta cu telefoanele e obositoare nu doar pentru părinți, ci și pentru copii, care, în mod paradoxal, ar fi fost mai puțin furstrați de procesul educațional dacă ar fi trăit într-o lume cu mai puține “oportunități”.
5. În fine, un ultim aspect care trebuie menționat e că elevul care a fost educat în acest mediu complet neprielnic, din toate punctele de vedere, începe deja, în tot mai multe cazuri, să lucreze de pe băncile facultății, astfel încât nu mai apucă să recupereze timpul răpit de telefoane în copilărie, pentru că îl ia în primire piața muncii mult mai repede decât ne-a luat pe noi, cei care am terminat facultatea la mijlocul anilor 2000, sau pe cei de dinaintea noastră.
6. Desigur, mai e și elefantul din cameră, în speță inegalitățile care țin de venit și statutul social. Dintr-un astfel de context te mai poți salva doar prin meditații, pe care nu oricine și le permite. Iar lipsa accesului real la educație pentru largi părți ale populației îngustează și baza de recrutare a noilor elite din diferitele domenii de activitate socială, inclusiv din învățământ. Pe scurt, nimic bun nu se întrevede la orizont, și chiar dacă s-ar face reformele necesare astăzi, va fi nevoie de ani buni pentru a vedea rezultate.
Autor: Alexandru Racu