Alexandru Racu: “E dezgustător. Singurul său Dumnezeu e banul.”

E incult și limitat în gândire. Are impresia că politica internațională e piața imobiliară din New York. Are impresia că poate să-i intimideze pe alții – care mai au și alte valori, demnitate, credință religioasă, patriotism – prin forța brută și utilizând singurele stimulente pe care el însuși le înțelege.

De altfel, e greu de înțeles cum niște “fanatici religioși” – care, conform propagandei de la Casa Albă, sunt gata să arunce lumea în aer dacă pun mâna pe bomba nucleară – ar putea fi intimidați și puși cu botul pe labe dacă le împuști în cap liderul suprem care face legătura între ei și Dumnezeu. La fel de greu de înțeles e cum ai mai putea să negociezi ceva cu un stat după ce i-ai asasinat deja conducerea în timpul ultimelor negocieri. La fel de greu de înțeles e cum se face că redeschiderea Strâmtorii Ormuz e floare la ureche, numai să vrea aliații europeni, deși SUA n-au reușit să o deschidă până acum pe cont propriu. Asta doar pentru că n-au vrut, of course. Sau cum se face că e în continuare închisă și ard petroliere din Golful Persic, rafinării din statele din Golf și diferite alte obiective civile și industriale din Israel, deși Iranul a fost făcut praf și pulbere din prima zi.

Care e singura lui filosofie politică? Un machiavellism / nietzscheanism de baltă, tot mai răspândit în rândurile psihopaților semidocți și imberbi de extremă dreaptă. Democrații sunt morali, fie și doar de ochii lumii, pentru că sunt slabi și sunt slabi pentru că sunt morali, nu pentru că ar fi înțeles, în mod rațional, că pe planeta asta mai există și alte mari puteri cu armament nuclear sau chiar puteri mijlocii, precum Iranul, care pot arunca oricând Orientul Mijlociu în aer dacă America le pune cu spatele la zid. Obama a semnat acordul cu Iranul nu pentru că ar fi înțeles ecuația puterii din lumea reală, ci pentru că era un pămpălău care nu știa ce mare și tare poate fi America dacă se eliberează de limitele autoimpuse ale “corectitudinii politice”, dacă începe să arunce în stânga și în dreapta cu bombe, tarife, amenințări și insulte. Toată planeta, mai ales fanaticii religioși, o să se facă preș în fața SUA de îndată ce își va încorda noul Secretar al Apărării, Pete Hegseth, mușchii săi tatuați cu lozinci incorecte politic. Cam la asta se rezumă gândirea strategică a geniului portocaliu și a troglodiților de care s-a înconjurat: încrederea în puterea nelimitată a bullyingului și convingerea că pe planeta asta nu se va găsi nimeni care să fie dispus să-i dea bully-ului o lecție de neuitat, chiar dacă asta înseamnă să moară cu el de gât.

Prin urmare, iar acesta e aspectul cel mai grav, omul e și imatur. Lăsând corectitudinea politică la o parte, ce om normal de 70+ face glume cu jurnaliste aflate la ciclu, imită în bătaie de joc persoane cu dizabilități sau postează filmulețe cu soții Obama pe post de maimuțe? Și firește, e imatur cu normă întreagă. Sper că nu și-a închipuit nimeni că își ascundea maturitatea sub masca imaturității. Iar dacă așa stau lucrurile, nu te poți aștepta să dea dovadă în afacerile internaționale de maturitatea pe care nu o are în viața de zi cu zi.

Nu ascultă decât de consilierii care sunt cel puțin la fel de idioți ca el sau care, dată fiind totala lipsă de demnitate și profesionalism, doar îi cântă în strună.

Cel mai probabil e și șantajabil.

În fine, e atât de dobitoc în narcisismul său patologic și infantil încât nu realizează că încercarea de a nega evidențele îl fac să arate infinit mai penibil decât dacă pur și simplu n-ar mai spune nimic (sau, cum ar spune americanii, if he would just shut the fuck up).

Toate aceste vulnerabilități l-au transformat în victima perfectă a manipulărilor lui Benjamin Netanyahu, care n-ar fi reușit să-și împlinească “pohta ce a pohtit” de mai bine de treizeci de ani dacă fotoliul de la Casa Albă ar fi fost ocupat de un președinte cu un dram de caracter, înțelepciune, competență sau maturitate emoțională.

Cei care l-au votat, deși vedeau aceste lucruri, au la fel de puține motive să se plângă că “au fost trădați” ca și segmentul tefelist autohton, dependent de bugetul de stat, care a salvat democrația acum aproape un an pentru a constata apoi că austeritatea ustură, iar nea Ilie nu se uită la fața omului, fie ea de tefelist sau de pesedist, când o aplică, ci doar la buzunarul lui, care scapă de austeritate doar dacă e îndeajuns de plin și de multinațional.

Căci fie l-au votat pe Trump pentru că s-au simțit reprezentați de el în virtutea asemănării dintre alergător și ales (la fel de multă înțelepciune, competență, maturitate emoțională și caracter), caz în care își merită pe deplin soarta; fie l-au votat din resentiment (altminteri de înțeles), ca să pedepsească elita liberală care a administrat SUA până la el, doar că politica resentimentului nu duce, din păcate, nicăieri; fie l-au votat pentru că au ajuns la concluzia că democrații lui Hillary și Biden reprezentau alternativa mai proastă (unele argumente există și e adevărat că în materie de politică externă al doilea mandat Trump nu seamănă mai deloc cu primul), dar cu riscurile de rigoare, care se vedeau de la o poștă, și nu poți acum să fii surprins și descumpănit de materializarea lor (decât dacă faci parte din prima categorie).

Altfel spus, Trump nu a fost niciodată mai mult decât a arătat de la bun început, în mod cât se poate de transparent, că este. În general, oamenii nu sunt niciodată mai buni decât ceea ce afișează în mod public. Eventual mai răi, deoarece minimul de decență impune ascunderea mizeriei măcar de ochii lumii. Cine și-o expune în mod obscen nu poate fi decât ceea ce expune sau chiar mai rău decât atât.

Așadar, cine l-a votat și l-a susținut în condițiile astea nu are de ce să se plângă acum. Cum nici cei care, ani la rând, au hrănit resentimentele din care s-a născut Trump sau au coborât standardele politicii până la punctul în care nu mai era prea clar care e răul cel mai mic, n-au ce să mai comenteze acum.