Câți dintre cei care l-au huiduit pe Babasha i-ar huidui și pe tricolori deoarece cântă da dumla dumla da, da dumla dumla da, da dumla dumla da, made in Romania?
Și câți dintre ăia care nu i-ar huidui pe tricolori, deși l-au huiduit pe Babasha, fac pe indignații deoarece străinii care ne calcă pragul nu știu ce ofensă incomensurabilă la adresa culturii și civilizației românești e maneaua?
Dincolo de ipocrizie, e nostim câtă importanță își atribuie acești conaționali ai noștri. Vezi Doamne, a venit englezul în Grădina Maicii Domnului fără să angajeze antropolog care să îl învețe cât de toxică și neromânească e maneaua pe care altfel o cântă tot românul, în frunte cu Stanciu și coechipierii. Carevasăzică își permite să ne insulte pe banii noștri! Huo!
Această importanță exagerată pe care ne-o atribuim izvorăște tocmai din complexul lipsei de importanță. În condițiile în care vesticii oricum nu prea știu unde suntem pe hartă, printre altele și datorită faptului că n-am mai prins un mondial de un sfert de veac, noi avem două obsesii identitare: să știe ăia că și noi suntem europeni, deci civilizați, și mai ales să știe că nu suntem țigani.
Vom scăpa de complexe și vom fi mai relaxați și mai puțin ridicoli doar în măsura în care vom avea performanțe: economice, diplomatice, academice, artistice, sportive ș.a.m.d. Atragem atenția, în sens pozitiv, doar prin rezultate. Nimeni nu e interesat de micile noastre nevroze provinciale. Nici nu ar trebui să fie. Iar noi suntem cât se poate de comici atunci când ne opărim datorită acestei lipse de atenție și considerație cu care nimeni de pe planeta asta mare – care continuă să se învârtă și fără noi – nu ne e dator.
Autor: Alexandru Racu