Pe măsură ce posedă și recunoaște tot mai puține virtuți, omul vremurilor noastre pretinde tot mai mult respect. Tânjește cu toată ființa lui după recunoaștere și respect, te ia de guler și se dă cu fundul de asfalt dacă nu îi acorzi atât respect cât consideră că i se cuvine, adică tot mai mult, deși nu poate să explice nici prin ce anume se îndreptățește de respect, nici cu ce anume îl încălzește un respect gol de conținut, acordat doar pentru că are dreptul la respect, adică doar de formă.
Uneori, lasă de înțeles că singurul motiv pentru care trebuie să-i acorzi respect e pentru că suferă dacă nu i-l acorzi. Dar în cazul acesta, e cel mult vrednic de milă, nu de respect, iar una dintre cele mai mari provocări chiar și pentru omul care a înaintat mult pe calea virtuții e să simtă milă, chiar și pentru cine nu merită respect, fără să simtă în același timp dispreț. Nu-i de mirare atunci că respectul acesta nu e niciodată satisfăcător și că nu vindecă niciodată suferința care e pusă întotdeauna pe seama faptului că tot nu s-a acordat îndeajuns de mult respect și așa se ajunge la o nouă rundă de revendicări.
În realitate, tocmai pentru că își doresc cu adevărat respect, adevăratul respect pe care îl câștigă, întâi de toate în proprii ochi, prin propriul merit, oamenii nu vor fi niciodată satisfăcuți de pseudorespectul pe care îl obțin doar pentru că au dreptul, adică nu prin propriul lor merit, ci prin obligația celorlalți de a-i respecta chiar și dacă nu merită. Tocmai d-aia cer întotdeauna mai mult, pentru că nu s-au săturat, dar nu s-au săturat nu pentru că nu au primit îndeajuns de mult, ci pentru că oricât de mult ar primi, nu au cum să se sature așa ceva.
În același timp, cei care pretind respect fără să-l merite și abolind însăși ideea de merit vor, de fapt, putere. Putere asupra celorlalți, inclusiv asupra celor care chiar merită respect, puterea de a-i controla pe cei îndeajuns de slabi pentru a le acorda un respect pe care nu îl merită, adică pe cei ce în ultimă instanță nu sunt vrednici de respect, și de a-i pedepsi pe cei îndejauns de puternici pentru a le refuza un respect pe care nu îl merită și care nu s-ar putea respecta niciodată pe ei înșiși, pentru ceea ce au dobândit prin luptă și jertfă, nici nu ar putea să sporească în virtute, dacă ar considera precum ceilalți că nimic nu e vrednic de respect (cu excepția acordării de respect), dar că toți au dreptul la respect (și mai ales cei care îl merită cel mai puțin).
Or, așa cum nu poți fi niciodată satisfăcut cu un simulacru de respect, întrucât cantitatea nu poate niciodată să ia locul calității, tot astfel, nici de putere nu te saturi vreodată. Puterea e un drog care compensează absența iubirii și a virtuții. Spre deosebire de pseudorespectul pe care îl revendică de la alții doar cei care n-au fost în stare să și-l câștige în proprii lor ochi, puterea e satisfăcătoare în felul ei, inclusiv în doze mici, doar că după fiecare doză îți vei dori o nouă doză și mai mare.
Autor: Alexandru Racu