Mai țineți minte cum la începutul războiului toți euroatlanticii de pe la noi ridicau în slăvi Polonia și cum reproșau guvernului român că spre deosebire de cel polonez nu livrează armele la vedere și nu urlă la ruși când o face. Și aceiași euroatlantici de pe aici și de pe alte meleaguri, în frunte cu ăia polonezi, cei mai turbați dintre toți, îi îndemnau toți pe ucraineni să nu se lase până nu rămâne piatră pe piatră din țara lor, că după aia o să fie bine, o să moară Putin de cancer sau de supărare, iar lor o să le dea Vestul NATO și multă UE.
De parcă tefeleii pot să dea fonduri europene din tastatură, la fel cum dau like-uri pentru Zelenski, fără să se confrunte, mai devreme sau mai târziu, cu electoratele lor care nu se hrănesc doar cu povești despre eroii de la Azov.
Acum, dintr-odată, începem să ne amintim / să descoperim că de partea Ucrainei luptă și neonaziști, că în Ucraina e (iarăși) corupție, că Polonia atlantistă e în continuare adepta unui naționalism destul de primitiv, că Comisia Europeană a încercat din nou să îi pună pe amărâții din Est să plătească pentru marile idealuri europene – iar ăia, ce să vezi, refuză -, că brânza e pe bani, și că spectacolul penibil cu președintele unui stat eșuat, total dependent de sprijin extern, care le face shaming pe bază de valori tuturor șefilor de stat și de guvern care îndrăznesc să mai aibă și interese nu are cum să dureze la nesfârșit.
Dar hei, băieții răi am fost noi, ăia care am zis de la bun început că poate totuși e mai bine să încerci să eviți un război din care ai totul de pierdut și mai nimic de câștigat.
Autor: Alexandru Racu