Am fost în rând cu Europa când s-a închis totul. Am rămas mult în urma ei din punct de vedere al tratamentelor pentru covid-19.
Sigur, nu putem spune niciodată cu certitudine absolută ce s-ar fi întâmplat dacă în primăvară am fi făcut notă discordantă, nici nu îi judec prea aspru pe guvernanții noștri pentru decizia de a închide în primăvară, dacă o pun în contextul global și în contextul istoric al raportului nostru mimetic cu Occidentul, al totalei lipse de expertiză autohtonă (în aproape toate domeniile) și dacă ținem cont și de faptul că eram totuși țara cu cea mai mare diasporă italiană. Așezată în context, decizia politicienilor români de a se lăsa purtați de valul de panică globală este, așadar, mai scuzabilă. Văzând însă cum au evoluat lucrurile după încetarea stării de urgență și dacă facem abstracție de chestiunea dotării spitalelor, care într-o țară normală trebuia rezolvată în maxim o lună, cel mai probabil lipsa carantinei n-ar fi însemnat decât că am fi luat-o pe panta ascendentă mai devreme decât am luat-o în cele din urmă și, tot astfel, că am fi terminat această aventură mai devreme decât o vom termina (desigur, variabila incertă numită vaccin poate modifica ecuația).
În primăvară scriam aici că ar fi bine să se carantineze diferențiat județele în funcție de numărul de cazuri. Evident, nu eram expert. Iohannis îi asculta pe experți. La vremea respectivă au ținut Brăila închisă două luni, timp în care au avut vreo 20 de cazuri. Spuneam că nu are rost să risipești aiurea resursele de bani, nervi și înțelegere ale populației. În război, nu îți risipești toată muniția pe câțiva inamici rătăciți între tranșee. Dacă tot faci o carantină, măcar fă-o în vârful epidemiei, nu înainte ca epidemia să înceapă. Acum, Iohannis a venit și a spus că s-a constatat între timp că singurul tip de carantină care se justifică e cel local, nu cel național.
Național în acord cu trendul global, mai exact. Însă merită remarcat și următorul paradox: e posibil ca statele occidentale să decidă instituirea unei noi carantine – rămâne de văzut cum vor reacționa populațiile occidentale – în cazul în care ajung din urmă România la capitolul mortalitate covid – unde România e în frunte cel mai probabil datorită faptului că a rămas în urmă la capitolul tratament – la fel cum e foarte posibil ca abia atunci să închidă și ai noștri, evident, nu datorită situației epidemiologice din România, ci pe principiul vrem o țară ca afară, să fim și noi în rândul lumii, adică în virtutea aceluiași papagalism și aceleiași lipse de autonomie decizională care ne caracterizează din mai toate punctele de vedere.
Sigur, virusul ne poate face (în continuare) surprize, putem asista la o creștere a ratei de transmise în Occident suficient de mare încât să se ajungă acolo la decizii care foarte probabil vor fi imitate la București pe principiul da să trăiți, și noi suntem europeni, dar pare mai plauzibil scenariul în care apucăm să facem și noi alegerile, ca să aibă și Iohannis parlamentul lui; Iohannis care de Paște ne spunea că dacă luăm lumină, vom avea după sărbători înmormântări, iar acum ne spune că nu putem trăi “într-o societate panicardă”, care se ascunde în loc să-și ducă mai departe “normalitatea democratică” – a alegerilor fără dezbateri.
Vestea proastă – pentru noi, nu pentru PNL – e că vom fi liberi în noiembrie, care e totuși cea mai urâtă lună din an după februarie, doar ca să fim închiși în case, din nou, de Crăciun (știut fiind faptul că virusul e mai al dracu’ în preajma sărbătorilor creștine). Sau poate că abia atunci se va umple paharul și va exploda (și) mămăliga românească. În fond, a mai existat un om politic a cărui carieră s-a încheiat brutal într-o zi de Crăciun.
Autor: Alexandru Racu