Ca profesor, e tare trist când întâlnești un student pe care îl duce capul și, fapt și mai important, care își dă interesul, lucru tot mai rar în zilele noastre, care răspunde de nota zece la examen, dar căruia nu pot să-i dau zece pentru că n-a dat pe la seminare sau n-a predat referatul sau eseul. De ce? Nu din nesimțire sau lipsă de interes, ci pentru că lucrează și n-are îndeajuns de mult timp. Dacă i-aș da zece în ciuda faptului cu pricina, aș coborî standardele, ceea ce refuz să fac. În plus, ar fi nedrept față de acei câțiva studenți care reușesc, printr-un plus de efort (și îndeajuns de multă cofeină, bănuiesc, în cazul celor care lucrează la rândul lor, deseori full time) să obțină și punctele pentru participare la seminar și eseu / referat.
Și după aia îi vezi și pe ceilalți, complet dezinteresați și complet nesimțiți, care nu se pregătesc deloc, scandalizați de-a dreptul când mai dau peste un profesor care îndrăznește să mai și ceară ceva de la ei, cât de puțin, în loc să le dea diploma aia moca, fără ca ei să fi citit măcar trei pagini pe parcursul întregii facultăți. Și printre ăștia sunt unii care lucrează. Dar alții nu lucrează. Îi țin părinții în Facultate. Degeaba.
Dacă ar fi după mine, primilor le-aș da bursă, ca să poată să studieze în loc să muncească, în timp ce pe cei din urmă i-aș da afară din facultate și i-aș trimite la muncă, să facă ceva util cu timpul lor. Din păcate însă, primilor le ia bursa sinisitrul educației, în timp ce celor din urmă o să continue să le dea bursă, degeaba, părinții.
Viața e nedreaptă. Unii vor să învețe și nu-și permit. Alții își permit să învețe, dar nu vor. Rolul statului e să corecteze, pe cât se poate, aceste nedreptăți. Nu să tâmpească și mai mult tinerele generații prin proletarizare precoce, ca să îi rămână îndeajuns de mulți bani pentru speciali, securiști și armamentul Ursulei.
În orice caz, când mă întâlnesc cu studentul motivat, care ar vrea să învețe mai mult, dar nu-l lasă jobul, mă gândesc cu nostalgie la anii de facultate și mă gândesc cât de privilegiat am fost deoarece timp de patru ani – nu trei, ca acum, de când cu sistemul Bologna – doar am învățat, din pasiune, neîmpins de la spate. M-a ajutat și faptul că eram din București, astfel încât n-a trebuit să dau banii și pe cămin, dar și bursa de merit.
În plus, la vremea respectivă nici nu erau foarte multe joburi în București, sau erau atât de prost plătite că nu merita să te prostești, sacrificând anii destinați studiului, pentru ele. Din punctul ăsta de vedere, a fost mai bine.
Și mai era ceva. Un respect și o pasiune pentru cultură, care între timp s-au cam erodat. Educația și cultura erau cadre de socializare, cel puțin pentru clasa de mijloc, mediul în care se legau prietenii durabile. Încă erau studenți care visau – sau cel puțin și-ar fi dorit – să devină intelectuali, să-și dedice întreaga viață studiului, chiar dacă în multe cazuri, parțial și în cazul subsemnatului, era doar o naivitate care avea să fie înecată în “apa înghețată a calculului egoist”, ca să-l citez pe Marx.
Cert e că în zilele noastre, educația nu mai contează. Nu mai e un obiectiv al statului și al societății, ci mai degrabă un efort disperat și izolat al câtorva care încă se luptă să scape din ghearele proletarizării. Cel mult “o strategie de marketing” pro-europeană, deși am impresia că în următoarea campanie electorală nici măcar asta nu o să mai fie. E vremea contabililor.
Autor: Alexandru Racu