Bunică-mea trăia foarte simplu și foarte eco. Deși locuia la doar 150 de km de mare, nu a văzut niciodată marea. De fapt, nu a fost niciodată în vacanță sau în vreo delegație, părăsindu-și satul doar atunci când venea în vizită la maică-mea care s-a mutat la oraș odată cu dezvoltarea comunistă. Mânca eco numai din grădină și de la câmp, a fost în putere până pe la vreo nouăzeci, aproape că a apucat suta și nu a prea umblat pe la doctori decât spre sfârșit, când nu se mai ducea singură, ci era dusă de maică-mea care a îngrijit-o în ultimii ani de viață. Și totuși, deși s-ar putea spune că bunică-mea chiar a fost un fel de ecoanarhistă, firește, fără să-și fi propus asta, lupta cu sistemul în general și cu cel medical în particular nu a intrat niciodată în preocupările ei. Din contră, ca orice om simplu de la sat, se raporta la autoritatea doctorului și a altor experți cu școală din vremea modernizării comuniste cu un fel de reverență, netrecându-i niciodată prin cap ideea că ar fi cazul să-l învețe ea pe ăla cum anume să o trateze.
Bineînțeles, îmi dau seama că medicina a dat uneori greș, că între știința medicală și deciziile unui doctor de provincie poate fi o distanță foarte mare, iar ăla se poate simți ca un mic dumnezeu prin raport cu niște oameni simpli care nu dispun de mijloacele necesare pentru a contesta deciziile medicului sau chiar concluziile științei de la momentul respectiv. Cum am zis, cele două nu sunt unul și același lucru, și deseori cei care se luptă cu știința medicală pornesc de la niște experiențe proaste pe care le-au avut cu niște medici care, de fapt, au luat decizii mai mult după cum i-a tăiat capul și după cum au vrut mușchii lor, și mai puțin pe baza celor mai bune informații științifice disponibile la momentul respectiv. Cunosc o serie de cazuri de diagnostice sau tratamente greșite contestate vehement de alți colegi de breaslă care nu erau nicidecum adepți ai “naturismului” și e clar că tratarea unor oameni mai educați, care știu mai multe decât țăranii de pe vremuri și sunt conștienți de drepturile lor, e mai stresantă pentru doctori, reacția lor de iritare fiind specifică tuturor reprezentanților autorității tradiționale care, de la un moment dat, încep să se confrunte cu emanciparea și pretențiile subiecților autorității lor.
Fenomenul e cu dus și întors, are și aspecte pozitive și aspecte negative. Pe de o parte, oamenii știu mai mult, capătă curaj în raport cu vechea autoritate și se pot apăra de abuzuri la care înainte nu puteau reacționa, lipsindu-le atât plusul de cunoaștere, cât și conștiința modernă a drepturilor lor. Pe de altă parte, în momentul în care prostul a trecut de la analfabetism la semidoctism cu diplomă, pentru că a citit și el o carte și niște site-uri de pe net și e ferm convins, așa cum remarca Tocqeuville, că egalitatea modernă trebuie să se traducă în egalitatea tuturor opiniilor, atunci poți ajunge la diverse forme aberante de pseudoemancipare pe care le întâlnim întotdeauna acolo unde libertatea prin raport cu autoritatea și rațiunea nu se intersectează, acolo unde conștiința drepturilor nu se întâlnește cu conștiința adevărului și a limitelor cunoașterii tale. “Emanciparea” poate să se traducă atât prin faptul că o veche autoritate nu mai poate să abuzeze de cei pe care i-a păstorit / guvernat până atunci, cât și prin situația aberantă în care vechea autoritate nu mai poate să le facă bine celor guvernați / păstoriți pentru că li s-au urcat drepturile la cap și sunt toți convinși că se pricep la fel de bine ca reprezentanții vechii autorități la guvernare / pastorație și, mai nou, medicină.
Dar altceva voiam să spun. Eu pot înțelege neîncrederea oamenilor în știința oficială și pot chiar să respect opțiunea consecventă a unora care chiar evadează din sistem, întorcându-se la natură, în sensul în care se pustnicesc, refuză orice fel de relație cu tehnologia modernă, nu iau niciun fel de tratament și sunt fideli până la capăt crezului ecoanarhist – cam ca amishii. Însă mi se pare ridicol cum îi apucă pe unii lupta cu sistemul și dictatura biopolitică, cum vor să dovedească de fiecare dată că ortodoxia învinge tehnologia, deși în mod concret viețile lor și ale familiilor lor sunt cât se poate de dependente de tehnologie în general și de cea medicală în mod particular.
Îi pot înțelege pe cei care refuză orice fel de pastilă, orice fel de intervenție chirurgicală. Îi pot înțelege și pe cei care se duc la doctor doar când nu mai rabdă de durere acasă sau doar cu salvarea, iar în rest nu se ating de nimic care i-ar putea pune într-un raport de complicitate cu dictatura biopolitică. Îi înțeleg și pe cei care iau sau ar lua tratamente mai vechi, dar sunt sceptici și reținuți față de noi tratamente sau vaccinuri. Exceptând situațile extreme, sunt în principiu de acord cu dreptul de a refuza un tratament sau altul, inclusiv vaccinarea. Dar mi se par extrem de ridicoli cei care se agită antisistem, fac revoluție antibiopolitică online cu fiecare ocazie, mobilizează ortodoxia în lupta cu tehnologia, ba chiar lasă impresia că se roagă să nu funcționeze noul vaccin ca să se vadă după aia că în sfârșit ortodoxia și isihia au bătut tehnologia ș.a.m.d. Și mi se par ridicoli pentru că opoziția lor e articulată în numele unei utopii retro cu care nu au, de fapt, mai nimic în comun. Bunică-mea care chiar trăia eco și la marginea sistemului nu făcea revoluții antisistem și nu se certa cu domnu’ doctor. Ăștia care sunt integrați cvasicomplet în sistemul modern compensează printr-o revoltă recurentă împotriva produsului nr. 7 din cele 100 de produse tehnologice în jurul cărora se învârte viața lor. Dacă îi trimiți la sapă, se întorc după o săptămână cu coada între picioare. Nu sunt tradiționali, oricât de des s-ar îmbrăca în ițari. Sunt postmoderni. Firește, fără să-și dea seama.
Autor: Alexandru Racu