Alexandru Racu: “Am avea nevoie de un de Gaulle. Dar de unde să-l scoți?”

În urmă cu aproximativ un an, Trump și Vance au șters pe jos cu Zelenski în biroul oval.

Tot de vreun an, SUA nu mai contibuie aproape cu nimic, din punct de vedere financiar, la efortul de război al Ucrainei, toate costurile fiind preluate de Europa.

Războiul a distrus Ucraina și în același timp a sărăcit și vulnerabilizat Europa de la a cărei prostie a pornit tot balamucul, în 2013, speculat apoi și amplificat de americani.

Europenii sunt acum dependenți de GPL-ul american, mult mai scumb decât gazul rusesc, au crescut cheltuielile de înarmare care se materializează în mare măsură în achiziții de armament made in the USA și plătesc o taxă de protecție semnificativ mai mare din pricina crizei de securitate la care au contribuit prin propria prostie, deși împinși de la spate de la bun început de SUA, și pe care Trump o exploatează la modul cel mai nesimțit.

Până la punctul la care a început să amenințe inclusiv cu anexarea Groenlandei, teritoriu care aparține de drept Danemarcei, unul dintre principalii contributori la efortul de război ucrainean.

Și în acest context, Zelenski ce face la Davos? Șterge pe jos nu cu America lui Trump, ci tot cu Europa. Sau, cum s-ar spune, mare om, mare caracter.

Evident, Zelenski nu s-a simțit nevoit să se solidarizeze cu Europa aia care, spre deosebire de SUA, încă îi finanțează efortul de război, în fața acestui nou abuz al SUA, la fel cum s-a solidarizat cu toate potlogăriile făcute de SUA & friends de când a început războiul cu Rusia (răpirea unui șef de stat suveran, doar în teorie, genocidul din Gaza).

Ceea ce arată că între Zelenski și Trump există asemănări fundamentale. Ambii îi respectă pe cei care îi tratează dur sau șterg pe jos cu ei – în cazul lui Zelenski, că Trump e prea puternic pentru a fi tratat de o asemenea manieră – și îi disprețuiesc pe cei care le fac pe plac.

E drept, Zelenski are scuza că se află într-o poziție vulnerabilă. Dar tocmai din acest motiv, are și mai mult tupeu. Fără îndoială, face tot ce îi stă în putință pentru a fi tot mai simpatic în ochii contribuabililor europeni.

În altă ordine de idei, România ar trebui să învețe din experiența nefericită a Ucrainei că geografia e destin. România e în Europa și nu poate să se mute pe alt continent, oricât de mult s-ar solidariza consilierul prezidențial Lazurcă și cu victima și cu agresorul și oricât de multe felii de tort hitlerist ar linge lingăul de Simion.

Europa nu e perfectă și trebuie criticată atunci când greșește. Nu trebuie să ne facem preș în fața ei, așa cum se fac zilele astea preș în fața SUA lingăii de la putere și din opoziție, și trebuie să învățăm să ne negociem statutul și poziția în interiorul ei. Dar, că ne place sau nu, alta mai bună nu avem.

Iar dacă privim la ce e în jur, cu responsabilitate, maturitate și un autentic patriotism, vom concluziona că, chiar și așa, cu toate naivitățile și tembelismele ei, cu tot cu papagalii jalnici care o conduc, tot e mult mai bună decât ceilalți poli de putere de la Răsărit și de la Apus.

Carney are dreptate. Cele mai mari șanse de a supraviețui în noua ordine morală – sau măcar de a muri cu demnitate, atunci când supraviețuirea devine imposibilă – derivă dintr-o combinație de principialitate și pragmatism. Europa nu a fost principală, ci de-a dreptul tembelă, în afacerea Ucraina, în timp ce pragmatismul american a degenerat, prin Trump, în cinism și bullying obscen (vulgar display of power, ca să citez titlul profetic al unui album Pantera din anii ’90).

În orice caz, Zelenski nu e nici principial, nici pragmatic. Reforma Europei începe cu reforma modelelor politice. Nu se poate face reformă cu oameni care-i admiră pe Zelenski sau Ursula, pe Putin sau pe Trump, pe Bibi sau pe Biden. Din start, asta exclude cam 80% din vocile care se aud în mass media și social media, cel puțin pe aici, și probabil că asta e principala problemă: o problemă de conștiință.