Nu e o panoramă plăcută să vezi magazinele din America în flăcări sau devastate, cum nu-s nici filmele cu persoane sărăcite ori trăind efectiv pe străzi, în disperarea jegului și declasării.
De la naștere, viața fiecăruia e o rută a violenței statului asupra sa, implicită, explicită, de diferite intensități. Contactul cu ea capătă contur ferm în școală, unde procesul învățării și îndoctrinării cu informații despre societate- ce e bine, ce e rău!- e o violare a psihicului copilului. Urmează violența din anii activi și ai pensionării, cu respectarea legilor care penalizează fiecare acțiune considerată inoportună de către stat, cu stufărișul sistemului de impozite și cu orice reglementare adoptată de reprezentanții statului, de nivel național ori local.
Fiecare lege, fiecare act, din momentul în care emană legalitate, totodată, e izvor de violență. Dacă nu faci „aia”, intri la pușcărie, dacă nu plătești impozitele- îți pierzi casa etc. Alexandre Kojève utilizează în loc de violență noțiunea de autoritate, iar „autoritatea e posibilitatea pe care o are un agent de a acționa asupra celorlalți, fără ca aceștia să reacționeze împotriva lui, deși ar fi capabili s-o facă”.
Convenția violenței dinspre stat spre individ este o garanție a păcii sociale. Max Weber vorbea despre stat ca un monopolist al violenței. Ca o obligație, fiindcă este depozitarul legal al violenței, statul își asumă un rol de protejare și încurajare a vieții individului, funcție direcționată de ideologiile politice. Mecanismul înțelegerii n-are scurtcircuitări cât timp se realizează o stare de bunăstare, care vine în așteptarea doleanțelor individuale și, prin multiplicare, ale maselor. Violența oamenilor este o armă politică împotriva violenței statului, care-și încalcă partea sa de înțelegere, ca depozitar uzual al violenței. E fața și reversul. De ce doar statul să fie depozitarul, nu și cetățenii, e întrebarea la ordinea zilei când lucrurile merg prost?
Revoltele masive din America, declanșate de omorârea unui om de către un polițist, la Minneapolis, pe fondul traumatic al post-carantinării oamenilor pentru Covid-19, reprezintă ce nu se vrea în spațiile oficiale, dar e normal să se deruleze când lumea e croită nedrept și s-a ajuns la o limită a suportabilității. Acum, violența maselor este legitimă, statul nesocotindu-și partea din învoială. Dacă U.S.A. arde, e vina statului, nu a americanului de rând.
Autor: Alexandru Petria
Sursa: Alexandru Petria Facebook
NOTA REDACȚIEI:
Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).
A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.
I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House. Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.