M-a intrigat la protestele din Europa un amănunt. Când un manifestant este arestat de polițiști, restul protestatarilor se retrag, lăsându-l singur pe cel prins. Se naște un gol în jurul lui, ca o delimitare. Imaginea se repetă ca un stereotip de la Paris la Roma sau Viena.
Deși sunt o masă, cu aceleași nemulțumiri și cu un dușman comun, protestatarii sunt atomizați, fiecare fiind pe pielea lui.
Aici este slăbiciunea majoră a demonstrațiilor.
Unii o să spună că e ceva definitoriu pentru capitalism ca fiecare să fie solo, cu egoismul turat. Au dreptate parțial, cu mențiunea că referirea este valabilă numai la capitalismul de ultimă oră, nu la cel în care sindicatele aveau un cuvânt decisiv în societate, iar partidele erau ideologizate cu adevărat. Până când economicul n-a încălecat total politicul, iar cetățenii au fost transformați în consumatori.
Oamenii sunt lipsiți de solidaritate. Și este adânc implantată ideea de supunere față de autorități, în acest caz polițiștii și jandarmii. Ca și cea a protestelor care trebuie să fie neapărat pașnice, o diversiune a autorității, care a prins. Desigur, ceaiul de mușețel e nimerit la o răceală, dar cu ceai nu schimbi mersul istoriei. Până n-o să se susțină lupta cu mentalitatea că nimeni nu-i de lăsat în urmă, ca pe front, guvernele o să iasă cumva tot în câștig.
Dacă fiecare protestatar nu-l consideră pe cel care mărșăluiește lângă el camaradul său și că n-are cum să-l lase pe mâna forțelor de represiune, treaba e pe linia eșecului.
Autor:: Alexandru Petria