Din câte știu, ți-ai început cariera politică ieșind în stradă în decembrie 1989 împotriva dictaturii lui N. Ceaușescu: o revoluție, desigur înscenată (dar n-aveai de unde să știi), care, totuși, a lăsat destul de mulți morți pe asfalt. Ceaușescu a fost executat, dar tu ai rămas revoluționar, și azi, 27 de ani mai târziu, te regăsim „pe stradă„ (într-o disidență, de această dată, virtuală: după prea multe blocări nejustificate, ai părăsit Facebook-ul, și postezi mai nou pe rețeaua vKontakte), într-o opoziție social riscantă la un nou consens de tip totalitar. Ne povestești și nouă cum s-a întâmplat?
– Da, mi-am riscat viața în 1989, aveam 21 de ani, fiindcă situația din România condusă de Ceaușescu părea fără ieșire. Nivelul de trai era catastrofal, nu aveai libertatea cuvântului și pe cea a circulației neîngrădite. Ca scriitor, și cum sunt nepretențios din fire, mă durea cel mai rău lipsa libertății de exprimare. Ceea ce începe sa mă doară și în prezent, pentru că se întâmplă pe Facebook, unde sunt cenzurat pentru încălcarea corectitudinii politice.
Pe vremea lui Ceaușescu visam la libertate, acum avem ocazia, din păcate, să năzuim iar la libertate, când se încalcă drepturile omului în U.E. Cum am scris undeva, ca în celebrul roman al lui George R.R. – ”Lumina ce se stinge”, unde o planetă se înfundă în hăuri pierzându-şi treptat lumina, România şi, într-o oarecare măsură, Europa ştiute sunt pe o traiectorie ce-şi cere parcă propria distrugere. N-am habar unde mai este loc pentru idealuri şi vise. Şi dacă ele au cum să salveze ceva. Valul de emigranţi în asalt asupra continentului, plus infinitul de reglementări anterioare, care au pretenţia să legifereze şi lungimea castraveţilor care se vând în pieţe, ne arată o U.E. din ce în ce mai asemănătoare cu U.R.S.S. Unde noi contăm, în principal, la îngrijit bătrânii, ca muncitori în construcţii şi ca piaţă de desfacere. Suntem o ţară fără glas, neputincioasă să-şi apere interesele. N-ai cum să nu observi că a fost lichidată aproape în totalitate clasa antreprenorială autohtonă cu greutate. Cum, câtă, de ce calitate a fost – nu discut în context. N-ai cum să nu observi că învăţământul a devenit o neruşinare instituţionalizată, o imprimerie aberantă de diplome, unde destui doctori în varii specialităţi nu au habar să scrie corect în limba română. Şi, fără învăţământ, viitorul e handicapat. N-ai cum să nu observi că nu avem o clasă politică, ci o armată de panglicari, de păcălici, repartizată prin partide, fără un proiect de ţară. N-ai cum să nu observi că presa nu mai este presă, infiltrată de ofiţeri acoperiţi sau de inşi care nu au habar de meserie. Şi dacă le observi, ce? Cine are rezolvări? Ar trebui ras cam în fiecare domeniu, ca la o casă şubredă, construită după planurile unui arhitect hăbăuc. Dar cine să conducă buldozerul? Se simte un aer de dinaintea unui război, ce n-aș da să mă înșel… Birocraţia U.E. şi dictatele sfătoase ale Germaniei (să nu uităm că ea a nenorocit încă de două ori lumea!) sunt pe cale să pulverizeze proiectul european. Iar România se stinge şi cu larga complicitate a românilor.
Cred ca am fost destul de explicit.
Partea poate cea mai ironică din poveste este că în 1989 ți-ai pus viață la bătaie în numele unui ideal de libertate pe care îl identificai cumva cu crezul politic liberal, iar azi ajungi în tabăra noastră, a „iliberalilor„. S-a întâmplat ceva cu tine, sau cu liberalismul?
– Ironia este a istoriei, posibilă deoarece majoritatea populației este analfabetă funcțional, spălată pe creiere sau incultă. Are memoria scurtă, uitând lecțiile trecutului. Și nu mă refer doar la România, problema este globală. Neoliberalismul momentului are prea puțin de-a face cu liberalismul în care am crezut eu. Nu consider că am ajuns în vreo tabără, e o alăturare de etapă, sunt dignitist, ideologie pe care mă străduiesc s-o elaborez în această perioadă. Ea are trei trăsături principale:- 1. Alocația de demnitate, un venit livrat de stat fiecărui cetățean de la naștere până la moarte, pentru ca nevoile fundamentale să nu-i cenzureze libertatea; 2. Votul direct, electronic, care duce la desființarea parlamentelor, oamenii neavând nevoie de intermediari (parlamentarii) care să le reprezinte interesele; 3. suveranitatea statelor nu suportă discuții.
Fiecare stat trebuie să aibă controlul asupra băncilor, a industriei de armament, a celei farmaceutice, a energiei și a rezervelor de apă. Sunt suveranist, nu naționalist pe criterii etnice. Dignitismul e o întrepătrundere chibzuită între stat și capitalul privat. Odată cu acumularea de experiență, mi-am format propria viziune despre lume.
Pentru cei care nu te cunosc, precizez că ești un poet veteran, dar deloc clasicist sau academic, care, în anii 2010, și-a făcut un come-back mediatic tonitruant prin decizia îndrăzneață (în spațiul cultural românesc) de a-și pune poezia online, pe Facebook, ieșind altfel din ezoterismul demodat al cenaclelor pentru happy few. Și anume, publicând poezii pe care, încă astăzi, mulți editori din România le-ar refuza din cauza tematicii sexuale abordate în ele, fără perifraze, într-un stil cât se poate de direct. Se poate spune, deci, că, fără a fi ateist militant, nu ești ușă de biserică. Iar în România de azi, opoziția la agenda LGBT este predominant asociată cu niște sectoare vădit religioase (ori ortodoxe, ori neo-protestante), deci și, de obicei, cu un stil de viață și de exprimare mai pudibond. Cât de izolat ești de fapt în genul tău de opoziție?
– Deși am publicat în 1991-1992 două volume de poezii bine primite de critica literară, am revenit la literatură după aproape 20 de ani de pauză, timp în care am făcut doar ziaristică. Cum ai spus, m-am reîntors, postându-mi la început noile poezii pe Facebook, într-o perioadă în care un asemenea gest era scandalos. Apoi a urmat publicarea lor în reviste și cărți. Am fost primul scriitor din România care a procedat așa, lucru ce mi-a atras la început un val de critici, apoi, după ce oamenii s-au obișnuit, destulă simpatie. Prezentul mi-a confirmat că am procedat corect.
Nu sunt ușă de biserică, sunt un credincios nedogmatic, un iubitor al femeilor. Sunt împotriva agendei LGBT, fiindcă sunt împotriva căsătoriei lor și a adopției copiilor de către cuplurile de gay și lesbiene. Ei doresc ceva nefiresc, și n-am cum sa fiu de acord cu nefirescul, cu normele corectitudinii politice, pe trena căreia sunt vocalii LGBT. Nu cred că sunt izolat pe această poziție, deși majoritatea este tăcută din precauție. Precum am mai susținut, pornită inițial, probabil cu profunde intenții umaniste, corectitudinea politică a degenerat într-un monstru când s-a văzut transpusă în politica globală. A castrat de firesc comunități întinse, a tarat individualitățile, a nenorocit vieți prin numeroasele abuzuri. Totul în numele unui proclamat bine general, dovedit un drum înfundat, neconform cu firea omului. Care este deschisă spre competiție, amatoare de departajare. Ți se spune că ești liber, ți se alimentează această iluzie. Însă, în realitate, ți se înfige un pistol în tâmplă. Ba ți se cere și să fii mulțumit că-l ai acolo, eventual să pupi țeava armei.
Binele făgăduit a ajuns, de fapt, o înregimentare, o uniformizare, o imensă mașinărie de spălat pe creiere. O acțiune manipulatoare de obținere a unor populații docile, incapabile de revoltă. Și, ca în orice manipulare de succes, subiecții nu realizează că-s jucați pe degete, au impresia că au descoperit ombilicul radios al democrației, pralinata stare de a fi.
Precum comunismul, naționalizator al mijloacelor de producție și al proprietății private, corectitudinea politică ”naționalizează” comportamentul uman, îl standardizează, și e cât pe ce să obțină un om de tip nou. Ca în visul comuniștilor, însă pe alt palier, nu al materialismului, al gândirii și relațiilor interumane. Unde ești nevoit să te uiți în gura fiecărui prost, a ultimului ciudat, să-l iei în seamă, să-l cocoloșești, ca nu cumva respectivul să se simtă lezat că e cum a ieșit din burta mă-sii. Nu ridici nivelul prostului, trebuie să te cobori cu respect la al lui și să te arăți cuprins de fericire, ca iluminat de un adevăr măreț. Prostul este etalonul global, mărșăluitorul ideal pentru imperii și corporații, căruia nu-ți este permis să-i tulburi zen-ul nici cu o floare, nici cu zborul unei libelule. E o lume cu josul în sus, strident artificială și alimentată prin media, cu reperele trase pe o linie moartă, un dictat al anormalului. Lupta împotriva ei are importanța aerului și urgența nevoii de-a respira.
Însăși natura discriminează, n-ai cum să te împotrivești naturii. N-ai cum să faci din căcat bici, cum sună o expresie plastică și hiperrealistă din popor. Corectitudinea politică este luarea ca ostatic a libertății de către marginali.
Tu cum explici lipsa de reacții „laice„ la aberațiile LGBT? Prin intimidare? Mituire academică? Sau e vreo boală mai profundă acolo în cultura intelectualilor români?
– E și mituire academică, e și naivitate, e și oportunism de cea mai joasă speță, pe fond slugarnic. Oportunismul e în ADN-ul majorității intelectualilor români, realitate ce-mi repugnă. Cei mai mulți și-au abandonat menirea, transformându-se în propagandiști.
Cenzurat pe Facebook, ai „migrat„ (și provocat migrarea multor admiratori) spre rețeaua socială vKontakte, bazată în Rusia. Bănuiesc că înainte de 1989 erai printre care ascultau Radio Free Europe în secret. Până unde crezi că poate merge această repetare inversată a istoriei Europei centrale?
– Desigur că ascultam Radio Free Europe. Nu știu cine nu asculta. Până unde poate merge? Calea acesta o să aibă în capăt mari tulburări sociale, chiar un război pustiitor, temere amintită înainte. Nu văd cum le-am putea evita, din păcate. E de meditat la vorbele Sf. Antonie cel Mare (251-356)- “Va veni vremea când oamenii vor înnebuni și când vor vedea pe unul că nu e nebun ca ei, se vor ridica împotriva lui zicându-i: -Ești nebun! pentru că acesta nu e asemenea lor.”
În Ungaria, de 7 ani, asistăm la o reacție puternică față de excesele liberalismului totalitar (sau, mă rog, ale ideologiei occidentale care așa se auto-intitulează). Ce opinie ai despre grupul de la Visegrad? Ți-ai dori alipirea României la acest grup?
– Am o opinie favorabilă, sunt țări care își pun interesele naționale înaintea a orice. Și procedează absolut corect, în avantajul lor. Mi-aș dori și în România lideri ca în Polonia sau Ungaria, de exemplu, care să joace cartea suveranițății, nu să transpire de genuflexiuni în fața mai puternicilor lumii.
Da, România ar avea de câștigat prin alipirea la Grupul de la Vișegrad. Măcar o lecție de demnitate.
A consemnat: Modeste Schwartz
Sursa: Visegrad Post