Să vedem ce-i cu terorismul de stat, cu atitudinea faţă de presă.
Un avion a fost deviat la Minsk, ca să fie capturat un ziarist, Roman Protasevici. Previzibil, urlă toată media, percepţia e că Lukaşenko este dictator.
Un cetăţean australian este închis la Londra, fiindu-i cerută extrădarea în America, pentru că a publicat materiale care pun într-o lumină nefavorabilă administraţiile de la Washington. Adică, americanii îşi permit să încerce băgarea în puşcăriile lor a cetăţenilor altor state, ceea ce contravine practicilor juridice normale. Mă refer la cazul Julian Assange. Majoritatea presei nu e scandalizată, statele nu protestează. Percepţia e că în SUA este democraţie.
Dacă n-am aşteptări de la politruci, mă surpinde însă memoria scurtă a breslei gazetarilor, care titrează că treaba din Bielorusia este ceva nemaiîntâlnit. Chiar aşa? Oare e amnezie sau altceva? S-a transformat majoritatea mediei în raspândaci ai propagandei sau e o deprofesionalizare ce nu mai lasă loc gândirii lucide, corelaţiilor, interpretării contextelor?
În 2013 s-a întâmplat la fel, în spaţiul U.E., când avionul în care se afla Evo Morales, preşedintele Boliviei a fost nevoit să aterizeze de urgenţă la Viena. Se credea că în avion e Edward Snowden, iar americanii voiau să-l aresteze.
Terorismul de stat este o faţă a abjecţiei, a recursului la forţa discreţionară. El trebuie condamnat, iar victimele apărate. Că se numesc Protasevici sau Assange ori cine o să mai urmeze; sigur, acţiunile de acest tip o să continue pe glob! Dar toate victimele, totdeauna, fără părtinire politică, altfel ziariştii sunt chiar ei o divizie a terorismului de stat.
Autor: Alexandru Petria