Fiind creștini, suntem încercați de întrebarea cum să nu ajutăm oamenii aflați la nevoie? Mă gândesc la refugiați.
Se cam uită, ori se intenționează ocultarea, să se spună ferm că suntem cu sula în coaste a faptului împlinit. Că, în realitate, ni se forțează mâna. Suntem șantajați. Și nu-i corect să accepți șantajul.
Cancelarul Germaniei i-a invitat cu de la sine putere, nefiind mandatată de nimeni, și, cum lumea a început să comenteze nefavorabil, ni s-a aruncat în față principiul european al solidarității. Aici e o ipocrizie de zile mari- dacă solidaritatea nu era doar propagandă, în primul rând, țările bogate ar fi luat toate măsurile ca să le ajute pe cele mai sărace, din regiune, să-și ridice nivelul de trai până la al lor, nu să pună în mișcare mecanisme de scoatere de pe piață a firmele autohtone, care deranjau, nu să le transforme în simple piețe de desfacere.
E și o altă întrebare în legătură cu refugiații. De ce nu îi adăpostesc statele musulmane, sunt frații lor, doar apoi sunt și ai noștri, ca oameni? Sau americanii, fiindcă ei au dinamitat stabilitatea în Orientul Mijlociu și nordul Africii?
A fi creștin nu înseamnă să fii neapărat și un plimbător pe două picioare a prostiei. Nici să fii orb.
Cum nu mergi la magazin așteptând să-ți plătească un terț cumpărăturile personale, aceeași logică funcționează și pe subiectul nostru- cine i-a invitat, să-i primească la el.
Germania nu are căderea să facă observații morale nimănui, în vecii vecilor, după ce-a provocat două războaie mondiale și a ucis milioane de oameni în lagărele de concentrare.
Autor: Alexandru Petria
Sursa: Alexandru Petria