Am tot amânat să scriu despre alegerile din PNL pentru că aşteptam ca, mai intâi, să mă poziţionez eu într-un fel sau altul. Să adun suficiente argumente ca să pot spune: l-aş prefera pe X. Şi apoi să explic de ce.
Din păcate, nu s-a cristalizat nimic. Teoria “răului cel mai mic” a funcţionat când a fost de ales între Iliescu şi Vadim. Contrastele erau atât de nete atunci încât nu lăsau loc de confuzii sau jocuri de lumini. Comparabilă cu acea situaţie ar fi în acest moment o alegere între PNL şi USR-PLUS. Aş vota PNL cu două mâini ca să protejez ce se mai poate proteja de extremismul isteroid al haştagilor, de incompetenţa lor demolatoare.
Dar între Câţu şi Orban? Între kitsch şi manea? Parcă mi-e şi jenă să iau lucrurile în serios.
La prima vedere, pentru cei care detestă regimul iohannist, ar fi de preferat victoria lui Orban. Întâi pentru că asta ar însemna debarcarea lui Câţu de la Palatul Victoria. Apoi, pentru că între cei doi cabotini, Câţu e de departe mai apropiat tipologic de diliii de la USR-PLUS decât Orban.
Pe de altă parte, însă, am experimentat aproape un an scârţa – scârţa lui Orban ca premier şi ştim ce valuri toxice declanşează în rărunchii patriei mlădierile acestuia de cobră hipnotizată ba de doinitul din fluier al lui Iohannis, ba de geamparalele cu zdrăngănit de cătuşe ale lui Kovesi.
Aşa că răul cel mai mic nu este identificabil pentru mine din ce fac şi ce spun cei doi în actuala lor irupere electorală. Ba, mai mult, lucrând aceştia atâta timp în tandem nici nu ştii, dintre ei, care a fost până la urmă căpitanul. Generalul, ni s-a spus. E clar! Dar căpitanul?
Recomandarea mea, prin urmare, este să ne instalăm confortabil în fotolii şi să încercăm să ne bucurăm de circul acestor clovni involuntari. Să râdem cu poftă de grobianismul lor politic, de nonşalanţa cu care îşi pun piedici, îşi trag preşul, îşi sapă gropi, îşi transmit ferpare.
Alegerile din aceste zile din filialele PNL developează cum nu se poate mai crud actualul galben liberal. Este galbenul puroiului. Galbenul unei cangrene profunde.
Cum să râzi de aşa ceva? – veţi obiecta cu o sobrietate ce nu se potriveşte deloc momentului. Vă răspund eu, cu uşurătatea cuvenită: să râzi zdravăn, cu gura până la urechi şi cu sentimentul participării la făptuirea unui bine necesar.
Se luptă pentru supremaţie doi măscărici cocoţaţi pe catalige. Tălpile lor nu mai ating de mult pământul, dar ei se cred înalţi, vizionari, reprezentativi.
Ţopăiala lor împiedicată zgârie ţărâna, stârneşte praful şi prevesteşte căderi. Ei se scălâmbăie dând din gură ca din meliţă şi din braţe ca din nişte aripi de placaj prinse cu scotch la subsuori. Astfel se cred stabili şi graţioşi. Nici prin cap nu le trece că au intrat deja în vrie, că exact aşa se prăbuşesc avioanele rămase fără motor. Încercând să se înşurubeze în nimic, lăsându-se pe-o rână pentru a se frânge iremediabil la prima contră mai dură a realităţii. Ei au ieşit la agăţat tembeli care să îndese ca orbeţii voturi în urnă şi habar n-au că astfel produc frenetic muniţie pentru propria lor decădere.
Aşadar, să ne distrăm fără reţineri!
De infatuarea oligo a premierului Câţu, de şiretenia cu clopoţei a preşedintelui Orban, de panglicile de sulf emanate de caţavencianul fante de Mănăştur Rareş Bogdan, de elucubraţiile bucolicului pictor cu mioare pe dealuri Gheorghe Flutur…
Să ne amuzăm plenar!
De şleahta de fomişti ce-şi vând voturile cu 400 lei bucata dar se revendică, fuduli, de la Brătieni şi de la principiile înalte ale acestora, de fanfariştii cu instrumente de poleială ce înalţă ode marelui premier expert in împrumuturi oneroase şi unicului Ronaldo de sub Tâmpa mai şchiop decât Garrincha dar egalul aceluia la avalat grade vegetale, şi, mai ales, de tartorul acestor împieliţaţi ridicoli, de inegalabilul purtator de sceptru înamorat de posesivul “MEU”.
Toţi caraghioşii ăştia vopsiţi în nuanţe hepatice, care îşi fac denunţuri, falsifică alegeri, aşteaptă cu maceta la cotitură şi apoi, viteji nevoie mare, dau alarme la 112, nu infracţionalizează de capul lor. Ei sunt ai cuiva! Sunt asumaţi de cineva! Ei sunt Partidul MEU, Guvernul MEU, Turma MEA de păscut temeinic ţara.
Să-i arătăm cu degetul şi să râdem! Asta ne-au mai lăsat la îndemână, asta folosim. Ce poate fi mai reconfortant decât să-i contempli, ca la luptele de cocoşi, cum se jumulesc de tuleie unii pe alţii sub severa moţăială a starostelui de la Cotroceni veşnic hibernant.
Dar, totuşi, să nu credeţi că rolul preşedintelui Iohannis este doar acela de a arunca la un moment dat prosopul pentru abandonarea unuia dintre cei doi. El are şi misiunea de a intimida.
Ambii combatanţi, mă refer, desigur, la Orban şi Câţu, ştiu că există o armă cu care ar putea tranşa instantaneu lupta dintre ei. Este însă o armă pe care niciunul nu are curajul să o folosească primul, de teama că l-ar putea supăra pe preşedinte. Această armă este promisiunea ruperii alianţei cu USR-PLUS şi iniţierea unor negocieri de colaborare cu PSD.
La acest moment există o presiune uriaşă din partea activului penelist din teritoriu pentru scoaterea de la guvernare a USR-PLUS. Desigur, însă, fără pierderea guvernării de către PNL. O astfel de mişcare nu e de conceput fără cooptarea PSD.
Primul, dintre Orban şi Câţu, care ar promite schimbarea de mai sus şi-ar asigura, fără doar şi poate, simpatia şi susţinerea votanţilor la Congres. Cu o singură condiţie însă: să mai ajungă să candideze!
Pentru că, hibernare – hibernare, dar e suficientă o tresărire a labei ursului de la Cotroceni peste butoanele ultrasensibile ale celebrului binom pentru ca un dosar penal deschis condidatului indisciplinat să tranşeze lupta pentru preşedinţia PNL înainte ca aceasta să mai ajungă la urne.
Ludovic Orban a încercat un prim pas în direcţia sugerată de mine. În ultimul său discurs electoral a atacat destul de virulent USR-PLUS de pe poziţii naţionaliste, afirmând printre altele:
“Partidul Național Liberal are niște parteneri de guvernare care, de multe ori, parcă nu s-au născut aici. Nu i-am văzut la drapelul național, nu i-am văzut la momente esențiale în celebrarea a tot ceea ce este simbol al națiunii române, ca să nu spun că nu i-am văzut jurând pe Biblie și nu i-am văzut făcând cruce”!
Vom vedea dacă e doar un început, dacă va mai urma şi altceva sau a fost o simplă înţepătură retorică.
Până atunci, însă, bucuraţi-vă de spectacol!
Petrecere frumoasă!!!