Mircea Cărtărescu a scris în Jurnalul național, ziarul lui Dan Voiculescu, un vitriolant text despre Adrian Năstase, remake încă din titlu al celebrului “Baroane” al lui Arghezi. Și nu l-a cenzurat nimeni. Ba, foarte probabil, a și încasat cuvenitele drepturi de autor pentru respectivul text.
Din această înșiruire de fapte nu trebuie să reținem că Mircea Cărtărescu a scris în ziarul lui Voiculescu sau că a fost plătit de către acesta. Nici pe departe. De aici trebuie să reținem doar că Mircea Cărtărescu nu a fost cenzurat în ziarul lui Voiculescu, nici atunci când l-a atacat pe prietenul lui Voiculescu. Culmea, în același ziar a scris, la un moment dat, chiar Adrian Năstase, baronul.
Astăzi, Mircea Cărtărescu pare
a nu mai fi același om din trecutul recent. Se întâmplă ceva cu domnia-sa, așa cum se întâmplă cu mai mulți dintre oamenii pe care, în urma a nenumărate dovezi irefutabile, îi creditam cu inteligență. Există o disperare, o exasperare care îi împinge pe unii intelectuali la declarații avântate și, pe alocuri, complet necugetate. Așa cum, de exemplu, a fost cea a domnului Cărtărescu de zilele trecute, când, după ce la Gaudeamus a fost lansată o carte a lui Dan Voiculescu, poetul a cerut celor care-l iubesc și-l urmează să nu mai cumpere nici o carte a editurii RAO, cea care l-a tipărit și pe Voiculescu.
Adevărul este că Dan Voiculescu
nu avea nevoie de sprijinul editurii RAO pentru a-și publica scrierile. Putea să și le publice singur, plătind tiparul și toate costurile. Poate că așa a și făcut, nu avem de unde ști. Dar mai mult ca sigur că nu despre bani este vorba, căci Voiculescu n-a scris pentru a obține anemice drepturi de autor de pe urma acestei cărți. Dar avea nevoie de girul unei edituri cu prestigiu pentru a-și certifica existența. Cum a ajuns la RAO, cât a câștigat editura de pe urma acestei colaborări este imposibil de spus, deocamdată. Dar a pierdut, de fapt, RAO mai mult decât a câștigat din această asociere? Iarăși, greu de spus. Deocamdată pare că a pierdut ceva imagine în grupuri de intelectuali intoleranți. Însă nu știm care era imaginea reală a editurii în ochii acestor intoleranți nici înainte de episodul cu Voiculescu.
RAO publică, de ceva vreme,
cărți ale unor personaje la fel de dubioase precum Dan Voiculescu. De exemplu, odiosul turnător al Securității Alex Mihai Stoenescu are la RAO nu mai puțin de 20 de volume. Unul dintre ele este un dialog cu Virgil Măgureanu, alt volum cuprinde un dialog cu Victor Atanasie Stănculescu, sunt multe elucubrații despre Revoluție și așa mai departe.
Un alt autor care place RAO este George Maior, fostul șef al SRI. Are atât volume proprii, cât și volume care sunt recomandate ca având un Cuvânt înainte scris de marele cărturar cu epoleți.
Și tot la RAO apare monografia SRI, 1990-2015.
Editura are, așadar,
o aplecare spre securiști și foști turnători ai Securității. Opțiunea lor. Doar n-o să ne apucăm acum să dăm foc acestor cărți în piața publică.
Totuși, la RAO au apărut și Istoria urâtului și Istoria frumuseții, îngrijite de Umberto Eco. Niște cărți de care, ca și de Istoria locurilor și tărâmurilor legendare, alte edituri, mai de fițe, au fugit. pentru că sunt niște cărți scumpe, care se vând greu și nu aduc încasări imediate.
Printre autorii scoși de RAO nu sunt, așadar, doar Voiculești, Stoenești și Maiori. Mai dai de-un Eco, mai găsești un Kafka, te mai împiedici de un John Irving… Știu, nu-s vreun mare intelectual, așa că pot spune sincer că de la RAO am luat tot ce a apărut de Tolkien în limba română. Voi ce-o să faceți atunci când, de exemplu, o să vreți să-i dați copilului vostru să citească Hobbitul? Cumpărați cartea tipărită de RAO, așteptați să înțeleagă atât de bine engleza încât să o poată citi în original sau îi puneți filmul pe tabletă și plecați să vă uitați la Digi24?
Mircea Cărtărescu este scriitor,
cu mult înainte de a fi devenit activist în slujba unor cauze pe care, ulterior, le regretăm toți. Ca activist e de înțeles. Activiștii, indiferent de cauza pentru care luptă, adoră cenzura, boicotul, suprimarea părerii celorlalți. Ca scriitor și vremelnic publicist, Mircea Cărtărescu nu mai este deloc de înțeles. Căci atitudinea unui om care oricând poate suferi de pe urma cenzurii nu poate fi niciodată una pro-cenzură. A-și îndemna adoratorii să nu mai cumpere cărți de la o anumită editură doar pentru că nu-i place lui un autor e dincolo de limitele înțelegerii.
Dar, poate, pe undeva
se-nvârte făcându-ne semn demonul cu colți ascuțiți ce-l sfâșie interior pe eterna noastră speranță la Nobelul pentru literatură. Postarea “Cine mă iubește și mă urmează: de-aici înainte nici o carte de la RAO!” este destul de grăitoare. Mircea Cărtărescu a ajuns în acea fază a existenței sale în care e convins că cei care-l citesc îl iubesc. Și, iubindu-l, îl urmează fără crâcnire. Dacă le cere ceva, ei o vor face, cu siguranță, bazându-se doar pe judecata superioară a idolului, fără a-și mai pune singuri mințile la contribuție.
De altfel, formula pastișată de poet e una regală. Dincolo de originile sale antice, ea aparține primului Valois care s-a urcat pe tronul Franței, Filip al VI-lea. Lovindu-se de opoziția baronilor săi, care nu voiau o intervenție armată în Flandra, Filip al VI-lea a pornit, totuși, spre înăbușirea revoltei lui Nicolas Zonnekins (sau Dennekins, după Froissart), strigându-le supușilor: “Qui m’aime me suive!” (“Cine mă iubește mă urmează!”).
Așadar, Mircea Cărtărescu,
ocolit ani la rând de jurații premiilor Nobel, s-a încoronat, singur și discret, ca rege al literaturii române. De pe acest tron iluzoriu, Măria Sa ordonă supușilor să nu mai cumpere cărțile unei anumite edituri. Iar supușii, așa cum au făcut și cei ai lui Filip al VI-lea de Valois, ar trebui să-l urmeze, ca să nu se dea în fapt că dragostea nu e chiar atât de mare precum pretind.
Luați aminte, așadar, voi ce populați regatul plin de fantasme al Majestății Sale Mircea I Cărtărescu: dacă veți fi prinși cumpărând, citind sau împrumutând cărți tipărite de RAO, veți afla cum este ca acolo unde vă stau picioarele să vă stea și capul. Cât despre capul domnului Cărtărescu, se pare că nu și-a revenit pe deplin după ce zece ani a acumulat în el tot sângele din corpul poetului, stând mult prea aplecat în fața lui Traian Băsescu.
Autor: Patrick Andre de Hillerin
Sursa: Catavencii.ro