Ne plâng în gene strămoșii
Oricât ar vrea oricine să ne denigreze idolii, știu un singur lucru, văzut cu ochii mei: mormântul lui George Enescu, din cimitirul Pere Lachaise din Paris este situat lângă mormântul lui Alexandre Dumas, simbolul național al francezilor. Și pentru că numele compozitorului era scris Enesco, cineva a zgâriat mare, cu un cui: România. Și mai știu că, în timp ce stăteam în curtea Centrului Pompidou, in buricul Parisului, chiar lângă primarie, în timp ce în ditamai muzeul de artă modernă erau câțiva vizitatori răzleți, la căsuța din curtea muzeului in care e expus numai Brâncuși, era o coadă imensă, pe patru rânduri.
Acolo am trăit unul dintre momentele când am simțit prin toți porii bucuria nemărginită de a fi româncă, datorită Marelui Brâncuși, într-un an când francezii sărbătoreau anul Brâncuși.
Curatorii muzeului îi invitau, prin difuzoare, în limba franceză, pe români să vină la casa de bilete, să nu mai stea la coadă, si intrau gratuit, în memoria artistului. Și tot ei ne-au povestit că joaca preferată a lui Brâncuși cu numeroasele lui cuceriri feminine era să le lege la ochi, să le dea să guste brânză de vacă țărănească de-a noastră, din Oltenia și praz, să ghicească ce mănâncă.
Pentru că nu există un nivel al averii sau al faimei de la care să începi sa uiți că ești român. Indiferent cât ești de iubit, răsfățat, adulat de tot mapamondul, inima ți-e tot acolo, în țara aia cu pământul în care ți se odihnește istoria, trecutul tău de om. Și chemarea pământului e cu mult mai puternică decât orice bogăție îți oferă viața.
Ei, și acum, știind asta despre Ai Mei, cum aș putea eu vreodată să ajung să îi reneg pentru ca spune unul, oricine ar fi el, că nu au fost chiar așa de mari precum credem? Cum aș putea vreodată să ma gândesc că Enescu poate nu a fost cel mai mare, poate nu a fost nici atât de strălucit, când „Rapsodia” lui era aleanul meu atunci când mă aflam departe de casă, atunci când am dus CD-ul cu „Rapsodia Română” la radioul spaniolilor și Enescu a răsunat în casele lor, când i-am învățat sa îi iubească muzica la fiecare 1 decembrie, la fiestele organizate de noi, puținii români, unde invitam o mulțime de străini tocmai pentru a-i învăța cât de mult a dat România umanității.
Păi tot ascultând ce zic alții, poate nici Eminescu nu a fost atât de mare pentru ei, poate nici nu au auzit de el, dar Eminescu e al nostru, cel mai mare, nu poate un străin să înțeleaga așa cum înțelege un român puterea versurilor lui. Nici nu poate simți niciun străin ce simțim noi când ascultăm Balada lui Porumbescu, când auzim cum ne plâng în gene strămoșii.
Despre Maria Tanase, care nici ea, mai nou, nu a fost atât de extraordinară, ce sa mai zic? Cum să poată înțelege un străin Blestemul ei? Așa, nici limba nu ne-o pot înțelege străinii, chiar dacă o vorbesc, pentru că sunt extrem de multe cuvinte românești atât puternice încât putem sa le traducem doar aproximativ, găsim un fel de sinonim in străineza aia in care traducem, dar știm toți că nu acoperă exact sensul cuvântului din română.
Și toate astea sunt normale, pentru că străinii ăia nu au trait nici ce am trăit noi și nici cum am trăit. Nu avem nevoie sa ne legitimeze nimeni ceea ce simțim, ceea ce iubim. Pentru noi vor fi mereu cei mai mari și Enescu, și Porumbescu, și Maria Tănase, și Eminescu, și Brâncuși. Asa cum vor fi cei mai mari toți cei care nu au uitat de singurul lucru care ne-a tinut și ne ține împreună: Pământul Românesc.
Autor: Adriana Vitan Balint, Jurnalist
Sursa: art-emis.ro