„Problema e că lumea de azi nu mai are nevoie de exemple. Își este sieși suficientă. Aruncăm cărți la gunoi, ardem punțile cu trecutul. Dărâmăm statui și transformăm bisericile în birturi. Cred că avem nevoie de un nou potop pentru ca lumea să se întoarcă la esență, la bază: Dumnezeu. Exemplele de viață cele mai căutate sunt cele ale așa-zișilor formatori de opinie, plini de strălucire, dar găunoși. Oameni acoperiți de sclipici, dar cu inimile goale, care nu au nimic de oferit decât perdele de fum. Omul de azi nu are nevoie de virtute pentru că i s-a repetat cu obstinație că poate trăi în afara regulilor, că libertatea înseamnă să faci ce vrei, cum vrei, când vrei”, afirmă judecătoarea Adriana Stoicescu într-un interviu acordat ziarului Lumina, ziarul Bisericii Ortodoxe.
„Dar înțelepciunea nu vine doar de la profesori, ea înseamnă mult, infinit mai mult decât cunoaștere. Înțelepciunea înseamnă simțire și iubire de oameni, ascultare de Dumnezeu. Am întâlnit, spre imensa mea fericire, studenți și elevi care au venit spre mine tocmai datorită vorbelor și apropierii de Dumnezeu. Sunt enorm de mulți tineri care așteaptă de la un judecător să fie, în primul rând, un om al Lui Dumnezeu. Nu te ajută prea mult dacă știi pe de rost tomuri de cărți cât timp nu știi să aplici Legea Lui, a iubirii și empatiei, a dreptății profunde”, mai spune Stoicescu.
Nu mai avem nevoie de virtute fiindcă am deprins viața fără reguli
– Învățământul presupune formare și instruire. Formarea ține de dobândirea unui mod corect de a fi, a unui comportament și a unei gândiri, care să-ți ghideze viața. Instruirea are în vedere mai degrabă transmiterea unor cunoștințe care să te facă capabil de un anumit meșteșug, să poți face o cizmă sau să operezi un om, să pledezi la un proces sau să conduci un avion. De ce e nevoie de ambele direcții ale învățării? Lumea tinde astăzi să zică: Mă interesează la un om să fie bun meseriaș, profesionist în domeniul lui. În rest, e viața lui privată, acolo nu mă amestec. E corect acest raționament?
– Până la un punct. Pentru că nu poți separa omul de profesia lui, nu poți separa cariera de caracterul omului. Sigur, poți fi un avocat sau judecător excepțional, un medic fantastic de bine pregătit, dar totul dispare dacă îi tratezi pe cei din fața ta cu suficiență și dispreț. Nu mă încălzește cu nimic faptul că ai două doctorate dacă nu știi să saluți. Dar dacă vrem să ducem discuția pe tărâmul vieții private, nu mă interesează absolut deloc ce faci tu la tine acasă cât timp te comporți cum se cuvine în societate. De asemenea, cred că religia sau culoarea pielii nu sunt și nu trebuie să fie criterii de apreciere a unui om.
– Principiile și valorile verificate în timp și experimentate de cei de dinaintea noastră se subsumează unei tradiții. Există tradiții bune și tradiții rele în învățământul românesc de astăzi. Cum ați evalua învățământul românesc din perioada 1945-1990 în comparație cu cel interbelic sau postrevoluționar? Ce ar trebui să păstrăm din trecut, de ce ar trebui să ne debarasăm, concret?
– Cred că ne-am grăbit grozav să desființăm fără să punem ceva în loc, să aruncăm cu noroi în tot ce a fost fără să extragem ce s-a făcut bine. Sunt produsul școlii din anii ‘80-’90 și nu cred că școala a făcut o treabă rea cu mine… Sigur, orele de informare politică și de lozinci propagandistice au fost „un crunt meșteșug de tâmpenii”, dar dacă ai avut noroc de un diriginte, profesor de istorie, precum prof. Jinaru Adrian, nu ai simțit nici o repulsie sau presiune, cât timp dascălul știa să transforme astfel de ore în cu totul altceva. De exemplu, ore de educație muzicală sau de educație politică externă, ca să înțelegem lumea în care trăiam. Vă dați seama la ce riscuri se expunea…
– Cum putem scăpa de suficiența de sine? Și care este pericolul care ne paște atunci când suntem autosuficienți? De multe ori credem că noi chiar le știm pe toate. Și deși această credință ar stârni propriile zâmbete dacă ne-am gândi mai mult la ignoranța noastră, totuși, ne înfumurăm cu bruma noastră de cunoștințe.
– Vorbiți, de fapt, despre smerenie. Iar asta nu se învață în școală. Nu dobândești „abilități” de smerenie într-o oră pe săptămână. Dacă pruncii ar fi aduși în biserică de la vârste fragede, cred că anumite „deprinderi” ar apărea firesc.Totul ține de cei șapte ani de acasă. Acolo înveți ce se cade și ce nu, până unde este în regulă să te întinzi cu pretențiile de a-ți fi respectate drepturile și că libertatea ta se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt. Suficiența de sine vine din marele gol al unei inimi lipsite de credință. Căci numai acolo se poate strecura convingerea că ești deasupra tuturor, că ți se cuvine totul, că meriți totul. Mie mi-e milă de cei care cred că având bunuri materiale au totul. Sunt mult mai săraci decât cel mai umil muncitor care nu are altă bogăție decât credința în Dumnezeu și munca.
– Predarea autentică se face prin forța exemplului. Rostul unei vieți drepte este acela de a fi trăită. Ce credibilitate putem avea atunci când viața nu depune mărturie pentru vorbele tale? Aș adăuga la întrebarea din debutul dialogului lui Platon, Menon: Se poate învăța virtutea (văzută ca o capacitate în arta de a cârmui oamenii)?, pe următoarea: De ce e nevoie să fie învățată virtutea? O lume fără virtute, fără căutarea ei, poate avea vreo șansă la viitor?
– Problema e că lumea de azi nu mai are nevoie de exemple. Își este sieși suficientă. Aruncăm cărți la gunoi, ardem punțile cu trecutul. Dărâmăm statui și transformăm bisericile în birturi. Cred că avem nevoie de un nou potop pentru ca lumea să se întoarcă la esență, la bază: Dumnezeu. Exemplele de viață cele mai căutate sunt cele ale așa-zișilor formatori de opinie, plini de strălucire, dar găunoși. Oameni acoperiți de sclipici, dar cu inimile goale, care nu au nimic de oferit decât perdele de fum. Omul de azi nu are nevoie de virtute pentru că i s-a repetat cu obstinație că poate trăi în afara regulilor, că libertatea înseamnă să faci ce vrei, cum vrei, când vrei.
– Politica este arta de a-ți gospodări bine treburile personale și pe cele ale cetății. Calitățile unui om de stat depășesc sfera delimitată a competențelor în administrarea eficientă a unei comunități. Socrate spunea: Cel care conduce statul trebuie să știe să renunțe la multe din dorințele lui, ba să se și simtă răspunzător atunci când nu le sunt satisfăcute toate nevoile cetățenilor. Ce părere aveți despre democrația românească?
– Nu pot vorbi despre politică, dar pot să spun că o fi democrația cu „bubele” ei, dar este preferabilă dictaturii, indiferent de numele acesteia.
– Nu este un secret pentru nimeni că banii constituie, în lumea în care trăim, principalul instrument de măsurare a valorii. Am fi ipocriți să spunem că lucrurile nu stau tocmai așa. Și, cu toate acestea, sunt valori care nu se pot cuantifica în aur. Capacitatea de a învăța pe cineva, de pildă. Care ar fi cea mai potrivită plată pentru un profesor autentic din școala românească? Recâștigarea demnității profesiei? Sau un salariu motivant?
– Pentru început, un venit motivant. Apoi poți să ai pretenții de recâștigare a demnității. Nu poți să fi demn mergând la școală în haine rupte în timp ce elevii tăi apar în mașini ultimul răcnet.
– Ce face din profesor o autoritate în domeniu pentru discipolii lui? Ce e mai greu de realizat și obținut, să fii o autoritate sau să deții o autoritate?
– Doar o pregătire profesională impecabilă nu e suficientă, e nevoie și de o statură morală pe măsură.
– Profesorul vede acolo unde privirea elevului nu ajunge încă, dar speră că va ajunge într-o zi. Iar înțelepciunea lui, cunoașterea lui reprezintă instrumentul care-l ajută să trăiască o viață împlinită. Cu toate acestea, lumea de azi nu mai vrea cunoașterea. Așa cum spunea Nietzsche, oamenii nu-l mai caută pe Apollo, nu mai aleargă după rațiune, ci și-au închinat viața lui Dionysos, plăcerilor. De ce? De ce nu mai vrem să trăim frumos, ci credem că frumusețea unei vieți stă doar în a face ce vrei?
– Pentru că noțiunea de frumos a fost și este măcelărită, distorsionată. Pentru oameni nu mai contează cunoașterea, ci posesia de bunuri materiale. A trăi frumos astăzi înseamnă orice, mai puțin a trăi în și cu Dumnezeu. A trăi frumos se reduce la a exhiba bunăstare materială, fără nici o referire la ce avem în interiorul nostru pentru că, din păcate, de cele mai multe ori, interiorul e gol. Totul e de suprafață și totul trebuie să îndepărteze de Dumnezeu, pentru a fi în „trend”.
Dumnezeu a devenit dușmanul nr. 1 al omului.
– O persoană se califică la statutul de discipol atunci când simte nevoia unui model care să-i permită accesul la perfecțiunea divină, prin participarea la ea. Câți dintre profesori se mai consideră astăzi ca fiind purtătorii cunoașterii, ai înțelepciunii dumnezeiești? Și câți dintre învățăcei mai socotesc că în ceea ce li se predă e un licăr care nu ține de lumea aceasta?
– Sper că mult mai mulți decât știm noi. Dar înțelepciunea nu vine doar de la profesori, ea înseamnă mult, infinit mai mult decât cunoaștere. Înțelepciunea înseamnă simțire și iubire de oameni, ascultare de Dumnezeu. Am întâlnit, spre imensa mea fericire, studenți și elevi care au venit spre mine tocmai datorită vorbelor și apropierii de Dumnezeu. Sunt enorm de mulți tineri care așteaptă de la un judecător să fie, în primul rând, un om al Lui Dumnezeu. Nu te ajută prea mult dacă știi pe de rost tomuri de cărți cât timp nu știi să aplici Legea Lui, a iubirii și empatiei, a dreptății profunde.
– Poate exista umanitate fără educație?
Nu există nimic fără educație. Lumea va pieri fără educație.
Sursa: anonimus.ro