Imaginea mâinii “stăpânului”, întinsă prin geamul maşinii spre a fi sărutată de “sluga” recunoscătoare, e imaginea care închide orice discuţie despre viitor.
Degeaba ne străduim să ne minţim frumos.
Degeaba sperăm că “viitorul sună bine” şi că se va schimba ceva.
Căci mentalitatea noastră, de oi supuse, ne va ţine prizonieri pe vecie.
România este ruptă, sfâşâiată, devorată, mutilată de imbecilitate, impostură şi minciună.
Delicvenţi mascaţi în oameni de calitate, papagali care se cred vulturi, aterizaţi din greşeală, au transformat ţara asta într-un loc cu aer irespirabil, în care cei valoroşi sunt închişi într-un tomberon social, pe care scrie “a se arde”.
Poporul ăsta, care a dat cândva lumii valori incontestabile, a ajuns într-un hârdău şi e ţinut cu capul sub apa mocirloasă doar, doar se va îneca, într-un final.
Anii de democraţie originală au, deja, un câştigător: prostia urlătoare şi ascultătoare de manele, cu sonorul la maxim, fluturându-şi aurul câştigat prin furt, scuipându-şi cu mare precizie seminţele…
Mitocănia vine tare din urmă, iar podiumul nu poate fi complet fără ipocrizie.
Preocupaţi să fim pe placul oricui, mai puţin al nostru, am uitat care ne e rostul.
Menirea noastră a devenit aceea de a fi sclavi suspuşi, degrabă înghiţitori de minciuni şi mâncare de plastic, urând visceral tot ceea ce e românesc.
Oamenii cu adevărat mari pleacă încet, încet, lăsând în urma lor un gol ce nu va mai fi niciodată umplut.
Căci golul nu poate umple un alt gol.
Iar ceea ce se prefigurează nu e decât doar o altă calamitate, care va reuşi, într-un târziu şi cu puţin efort, să transforme ţara asta în scrum.
O imensă pârloagă, vizitată doar de câte un vânticel nedecis dacă rămâne sau pleacă şi el, departe de un pământ care a fost, cândva, un grânar.
O fostă grădină, plină de buruieni, în care doar râmele, probabil, vor mai găsi un locşor unde să se ascundă.
Chiar aşa, biată Ţară, ce se va alege de tine?
Autor: Adriana Stoicescu