Revoluția Română” a avut atâtea straturi de conspirație și de hazard încât, dacă eram coreeni, poate o descâlceam. Dar suntem români și e un puzzle care ne bate. La probleme încâlcite de acest tip trebuie să accepți și aparente contradicții, întrucât dacă nu reții toate faptele și le elimini pe unele ca neavând explicație, te trezești într-un scenariu care nu mai are nimic de-a face cu realitatea.
Cel mai probabil în ’89 au fost declanșate mai multe operațiuni, și desfășurarea evenimentelor le-a lăsat pe unele în coadă de pește, astfel încât vedem de la ele doar începutul și nu par să ducă spre ceva ce s-a întâmplat. Ar putea, în schimb, să ducă spre ceva ce nu a mai avut loc, și atunci variabila respectivă să nu poată fi legată cauzal în vreun fel de restul mecanismului. Așa este problema trupelor -comando ale altor țări, prezente pe teritoriul României în decembrie 1989 sub diverse acoperiri, care au constituit grosul fenomenului “teroriștilor”.
Raportul curent al Parchetului Militar cu privire la Revoluția Română este destul de exact, cu excepția acestei probleme. Procurorul de caz ia declarația emanaților din 23 decembrie că teroriștii arată ca revoluționarii ca pe o dovadă că ei de fapt nu ar exista, și că s-au împușcat între ei diverși militari și civili români fără vreun scop anume. Teroriștii nu au fost trupele de Securitate, așa cum acreditează istoricii antisuveraniști occidentali de tipul Dennus Deletant, ci au fost cel mai probabil trupe camuflate ale altor state.
De ce nu se explorează pista asta mai adânc, în ciuda nenumăratelor mărturii? Pe de o parte pentru că ar fi o investigație care ar deranja. Povestea spusă de către “învingători” trebuie să fie simplă, elegantă și favorabilă, așa că ce poate fi mai damnant pentru suveranism ca serviciile de securitate domestice să fi tras zile întregi asupra propriului popor, în speranța eliberării dictatorului sângeros și criminal? Desigur, nu trăgeau deloc asupra conspiratorilor sau asupra celor care îl țineau captiv, ci doar asupra trecătorilor și sporadic asupra diverșilor soldați, dar hei, de ce nu? Se știe că Răul este și imbecil, cam ca în filmele Disney, și de asta pierde întotdeauna, așa că de ce să nu fie condamnat suveranismul românesc drept un regim ilegitim și criminal? Acest lucru ar perpetua sine die puterea rețelei agenților străini care a ajuns la butoane atunci și s-a reprodus cu succes până astăzi.
Pe de altă parte, dacă s-ar explora cu bună-credință această pistă, cine știe câte alte adevăruri incomode s-ar descoperi, care ar adăuga tonuri de gri acolo unde azi sunt doar tușe de alb și de negru? Dacă trupele respective intraseră pentru a crea haos și a forța chemarea în ajutorul “Revoluției” a armatelor Pactului de la Varșovia, al cărei deznodământ ar fi fost niște pierderi teritoriale pe model iugoslav? Dacă emanații, în ciuda calității lor de colaboratori ai serviciilor secrete străine, au refuzat totuși să marșeze în direcția asta, ar mai fi ei niște oameni atât de răi? Dacă americanii, care instigau la revolte via Radio Europa Liberă, ne ajutau simultan și să pierdem Transilvania, ar mai fi ei prietenii noștri? Dacă fenomenul “Piața Universității” era continuarea acțiunilor destabilizatoare americane față de agenții străini care rupseseră lesa, mai are societatea civilă românească origini atât de nobile? Dacă minerii care veneau să dea jos guvernul Roman întârziau trecerea la capitalismul sălbatic și amânau dezindustrializarea României, mai sunt ei așa o forță a răului?
Prea multe nuanțe de gri pentru câte sertărașe mentale avem. Mai simplu în alb și negru, iar cui nu nimerește corect sertarul vin Vexler și USR să îi aplice un ciomag lămuritor, ca să scape de dileme. Când nuanțele istoriei sunt complicate le simplificăm cu pușcăria, nu-i așa, tovarăși?
Autor: Adrian Tirca