Am serioase dificultăți să procesez momentul sinucigaș al intrării politicii externe românești în era unipolară.
Un stat nu poate fi suveran decât sprijinindu-se pe parteneriate cu diverși actori internaționali a căror influență o echilibrează între ei. În schimb, un stat care “suge la un singur licurici”, cum s-a exprimat artizanul sugeranismului nostru din ultimele două decenii, nu poate fi decât un stat vasal.
Începând cu 2005, de când Traian Băsescu și echipa sa au preluat puterea, România a fost vasalizată către Statele Unite, lucru parțial compensat prin întărirea coeziunii interne a Uniunii Europene datorită dobândirii de atribuții statale de către supraorganismul politic al continentului nostru. Asta nu ne-a făcut mai autonomi, ci dublu vasali, închinați la două Înalte Porți diferite, pe care trebuie să le slujim fără crâcnire. Noi am făcut o politică externă a supunerii necondiționate față de Bruxelles și Washington, fără să cerem nimic la schimb și fără să formulăm măcar vreun interes național, nemaivorbind de a-l urmări. Subordonarea era mijloc și scop, plan și viziune, tactică și strategie.
Pe măsură ce agenda Washingtonului și a Bruxelles-ului au început să diveargă, am început să ne trezim cu doctrine de politică externă rivale. Ambele propuneri se bazează pe vasalajul către aceiași doi piloni strategici – Statele Unite și Uniunea Europeană – diferența fiind de întâietate. Avem abordarea proeuropenilor de la Putere de achiesare la Statele Unite ale Europei și, în subsidiar, cheltuirea fondurilor de înzestrare militară și pe arme americane la acel neverosimil 5% din PIB cerut de iluzoriul NATO. Doctrina rivală, a proamericanilor din Opoziție, este inversă dar aproape la fel: 5% pentru NATO, oferirea de facilități americanilor pentru a fi cât mai legați de ei, și rămânerea într-o UE căreia doar să i se frâneze un pic federalizarea.
Problema fundului pe cele două scaune care se separă rămâne, la fel cum rămâne și lipsa concretă de suveranism din ambele propuneri. Una este de vasalitate față de Bruxelles și Washington, cealaltă de vasalitate față de Washington și Bruxelles. Cum ambele entități exprimă degenerarea și criza societății vestice, ambele ridicând probleme serioase României, care ar fi o politică realmente suverană de urmat? Diversificarea riscului și multiplicarea parteneriatelor cu țările cu care nu suntem deja integrați.
Așa cum țările Europei Centrale nu părăsesc UE, așa cum Turcia nu părăsește NATO, am putea face și noi o politică multipolară inteligentă dacă am dori, menținând la un nivel formal și alianțele noastre curente, în care suntem deja integrați. Problema e că pentru a articula o asemenea politică trebuie creier și curaj, iar când clasa politică și experții lor tehnici sunt precum serialul lui Zelenski de dinainte de președinție – Slugi Năroade, singura cale de urmat este căutarea unui sultan căruia să îi pupe papucul. Clasa noastră dirigentă nu are grețuri să se căciulească la nicio Înaltă Poartă, putând să meargă în pelerinaj de supunere chiar și la Kiev sau Chișinău.
Astfel, am putea face politica Ungariei, de parteneriate cu China, Rusia, Turcia, Kazahstan și alianțe cu vecinii central-europeni, în acest timp menținând parteneriatele obligatorii cu SUA și Israel și apartenența formală la UE și NATO. Pentru asta am necesita creier maghiar, or la noi secuii sunt forța intelectuală a oricărei guvernări în vreme ce maghiarii fac mereu glume despre cât de înceți la minte sunt udemeriștii noștri, așa că vă cam dați seama cam pe unde ne situăm.
Din acest motiv, suveranismul tot suveranism rămâne, chiar dacă nu suntem noi capabili de el. Bun, am înțeles, inversarea priorității polilor la care ne închinăm e noua strategie – sincer nu văd cu ce beneficii fiindcă UE măcar ne dă bani, dar mă rog. Ideea teoretică a parteneriatelor multipolare este direcția suveranistă, ea va fi aplicată de vecinii noștri, iar noi vom rămâne în adulație față de minunatele isprăvi ale Marelui Portocaliu. Aia e, atâta putem în această etapă istorică de dezvoltare.
Problema e că lucrurile au consecințe, și eu nu prea văd cum reușim noi să ieșim întregi dintr-un joc în care majoritatea țărilor europene din zonă se suveranizează și devin multipolare, în vreme ce noi rămânem niște avanposturi ale unei ordini vetuste de la Bruxelles sau Washington, împreună cu celelalte două “regimuri hibride” de rit bursier de la Chișinău și Kiev.
Autor: Adrian Tirca